Mi-am petrecut ani întregi cerându-mi scuze. Acasă, la școală, pe trotuare aglomerate, în ședințe, în scrisori și mai apoi în mailuri sau mesaje, în conversații în care voiam doar să spun ce gândesc. Îmi ceream iertare înainte să apuc să formulez ideea, din reflex. Un fel de politețe automată, cu rădăcini adânci, dar care, în loc să-mi servească, m-a sabotat pe măsură ce anii au trecut pentru că păream o femeie total nesigură pe mine și pe capacitatea mea de a lua o decizie.
Am fost educată, cu cele mai bune intenții, desigur, să nu deranjez, să nu par obraznică, să nu par prea sigură pe mine, să nu ocup prea mult spațiu. Îmi amintesc, din liceu, că bucuria unei note mari era mereu umbrită de un fel de jenă față de colegii cu note mai slabe, de parcă n-aș fi muncit pentru rezultatul meu. Nu spuneam niciodată „m-am pregătit mult”, ci spuneam „a fost ușor” sau „am avut noroc”.
În mintea mea, modestia era virtutea supremă. Doar că, undeva pe drum, modestia s-a transformat în auto-sabotare.
Pe la treizeci și ceva de ani, m-am surprins spunând „mă iertați” când voiam, pur și simplu, să trec printr-un grup de oameni care stăteau de vorbă pe trotuar și îl blocau. S-au dat la o parte un pic deranjați (în definitiv, când cineva își cere iertare, e clar că a greșit, că e vinovat). Și m-am auzit. De ce mă scuz? Pentru ce-mi cer iertare? Pentru că exist? Pentru că am nevoie să ajung din punctul A în punctul B? Și am hotărât să spun alfel: „Vă rog să-mi permiteți să trec. Mulțumesc.” Vă dau cuvântul meu de onoare: am simțit diferența în corp. Nu era aroganță, era pur și simplu poziția în lume a unei persoane care are tot dreptul să se afle în lume.
De atunci, am început să fiu atentă la replicile care ne fac să părem nesigure pe noi și am căutat variante mai bune, variante care transmit același lucru, dar într-o manieră care nu te face să te simți mică și nesemnificativă.
1. „Scuze că deranjez…”
Fraza asta pare inofensivă. O folosim la telefon, în emailuri, în conversații spontane. Dar ce transmite ea, de fapt? Că prezența noastră e o perturbare a ordinii firești, că intervenția noastră e o problemă. Psihologic, este o formă de auto-diminuare anticipativă: îți ceri iertare înainte ca cineva să te considere incomodă. Este mecanismul clasic al people-pleaser-ului. Cauți să te asiguri că ești acceptată pentru că nu reprezinți o amenințare. Ei bine, ai tot dreptul din lume să exiști, să ai o opinie sau să soliciți atenția cuiva. Pentru că scuzele rostite chiar și atunci când nu sunt necesare se transformă, treptat, în identitate.
Cu ce o înlocuim: „Ai un minut pentru mine?”, „Te rog permite-mi să...”
2. „Poate greșesc, dar…”
Această formulare e un scut, dar un scut păgubos. Îți protejează ego-ul în caz de respingere. Dacă ideea nu e bine primită, ai deja pregătită retragerea: v-am spus că poate greșesc. Din punct de vedere psihologic, este o strategie de auto-sabotare. Îți subminezi competența înainte să fie evaluată. Problema e că și ceilalți o vor evalua prin filtrul îndoielii pe care l-ai introdus. Să fii sigură pe ideea ta nu înseamnă automat că este cea mai bună idee din lume, ci că tu îți asumi că crezi în ea.
Cu ce o înlocuim: „Eu văd lucrurile așa”, „Din perspectiva mea...”
3. „Nu știu dacă e o idee bună, dar…”
E sora mai timidă a replicii anterioare. Spunem asta când ne temem să nu părem prea ferme. Mai ales în contexte profesionale, unde femeile sunt adesea sancționate pentru prea multă siguranță, dar date la o parte pentru prea puțină. Așa că alegem zona de mijloc: ne diminuăm ideea ca să pară mai puțin amenințătoare.
De ce ne e mai ușor să fim drăguți cu străinii decât cu oamenii apropiați
Adevărata amabilitate se vede, de fapt, în relația cu oamenii care ne sunt cel mai dragi.
marți, 20 ianuarie 2026
Doar că ideile livrate în acest mod sunt percepute ca fragile sau neinspirate încă din start.
Cu ce o înlocuim: „Am o propunere” sau „Propun să luăm în calcul și varianta asta.”
4. „Sper să nu te superi, dar…”
Această frază trădează frica de conflict. Încercăm să gestionăm emoția celuilalt înainte să apară. Numai că emoțiile altora nu pot fi controlate prin introduceri diplomatice. De fapt, când spunem „sper să nu te superi”, sugerăm implicit că urmează ceva ofensator. Ridicăm tensiunea în loc să o calmăm.
Maturitatea relațională presupune să tolerezi disconfortul, nu să-l previi cu orice preț.
Cu ce o înlocuim: „Am nevoie să clarific ceva.”
5. „E doar părerea mea…”
Ca și cum ar exista păreri impersonale. Spunem asta pentru a nu părea prea categorice. Dar, în realitate, ne retragem autoritatea asupra propriei gândiri. Este reflexul învățat al modestiei feminine: să nu te impui, să nu domini, să nu deranjezi. Numai că într-o lume care respectă claritatea, ambiguitatea nu e o virtute.
Cu ce o înlocuim: „Cred că ar funcționa mai bine așa.” sau „Varianta pe care aș merge eu e asta.”)
6. „Scuze că am întârziat două minute…”
Scuzele sunt necesare când există o greșeală reală. Dar când devin automate, pentru lucruri minore, creează imaginea unei persoane permanent în culpă. În psihologie există conceptul de vinovăție difuză – un sentiment constant că ai făcut ceva greșit, chiar și atunci când nu ai. Uneori îl purtăm fără să știm de unde vine.
Și îl exprimăm în mini-scuze zilnice care fac mai mult rău decât bine.
Cu ce o înlocuim: „Mulțumesc că m-ai așteptat.”
7. „Îmi pare rău că te simți așa.”
Pare empatie. Dar, de fapt, mută responsabilitatea pe emoția celuilalt. Este o pseudo-scuză defensivă. Nu îți asumi comportamentul, ci validezi superficial reacția altcuiva. Siguranța pe tine înseamnă diferențiere: știu ce îmi aparține și ce nu.
Cu ce o înlocuim: „Înțeleg că te-a afectat.” sau, dacă e cazul, „Îmi pare rău pentru ce am făcut.”
8. „Sunt varză/toantă/un dezastru, nu?”
Autoironia excesivă este o formă de preluare a criticii înainte ca ea să vină din exterior. Dacă mă atac eu prima, ceilalți nu mai au muniție. Doar că, repetată, devine identitate. În filmul The Devil Wears Prada, Andy Sachs începe prin a se minimiza constant în fața Mirandei. Abia când își schimbă postura și tonul, dinamica se modifică. Lumea reacționează la felul în care te poziționezi. Sigur că nu trebuie să ne luăm în serios tot timpul, dar nici să ne atacăm singure doar ca să nu ne atace alții nu e o strategie bună.
Anatomia fricii: de ce ne urmărește toată viața și cum o putem îmblânzi
Într-o lume care ne cere să fim mereu deschiși spre nou și curajoși, frica rămâne unul dintre cei mai intimi și constanți companioni ai ființei umane.
luni, 7 iulie 2025
Cu ce o înlocuim: „Am greșit de data asta și voi corecta” sau „Mi-e limpede acum că data viitoare voi face lucrurile diferit.”
9. „Fac și eu ce pot…”
Pare modestie sau, uneori, evitare. Îți reduci contribuția înainte să fie analizată. Dacă spui suficient de des că „atât poți”, vei începe să crezi asta și, automat, ceilalți te vor crede și ei.
Cu ce o înlocuim: „Am lucrat serios la treaba asta.” sau „Asta este soluția mea.”
10. „Nu vreau să par…”
Nu vreau să par insistentă. Nu vreau să par dramatică. Nu vreau să par exagerată. În realitate, ceea ce facem este să anticipăm judecata altora și să ne apărăm înainte de a fi atacate. Este un reflex al fricii de respingere. Dar nu putem controla percepțiile. Putem controla doar claritatea.
Cu ce o înlocuim: „Am nevoie să spun asta pentru că...” sau „Pentru mine e important să...”
11. „Lasă, nu e nimic.”
De cele mai multe ori, când ajungi să spui replica asta, de fapt e ceva. Doar că alegem să înghițim ca să evităm tensiunile sau ca să nu complicăm o situație. Din păcate, însă, lucrurile ascunse sub preș nu dispar, ci se acumulează. În timp, se transformă în resentimente, iar resentimentul nu este decât o limită neexprimată la timp.
Cu ce o înlocuim: „De fapt, pentru mine contează.” sau „Aș vrea să discutăm despre asta, te rog, pentru că e important pentru mine.”
Să fii sigură pe tine nu înseamnă nici să ridici vocea, nici să devii o persoaneă rigidă sau permanent ofuscată. Înseamnă, doar, să spui cu calm ce contează pentru tine și să te antrenezi să nu fugi din fața unei conversații dificile, să crezi în ideile tale și să le aperi așa cum îți aperi copilul. Nu cred că trebuie să devenim dure sau să renunțăm la politețe. Cred doar că putem renunța la scuzele inutile, la atitudinea defensivă și la reflexul de a ne reduce la minimum prezența, ideile, opiniile.
Am fost crescute să fim atente la ceilalți. Poate e momentul să fim la fel de atente și la felul în care ne așezăm pe noi însene în lume. Pentru că diferența dintre nesiguranță și claritate poate să înceapă cu o singură propoziție rostită altfel.
Foto: Freepik
