„Ești cea mai cuminte, Alinuța!”, „Ai cele mai frumoase codițe”, „Ai luat cea mai mare notă din clasă”, „Cine e cea mai harnică fetiță din lume?”
„Tu să ai răbdare până găsești bărbatul perfect: nu meriți nimic mai puțin de atât!”, „Hai să facem pe comandă cea mai frumoasă rochie de absolvire”, „Tu intri la facultate PRIMA!”
„Felicitări, ce fetiță frumoasă ai făcut! Pe când și-un băiețel?”, „Aoleu, doar atâta ai tu salariu acolo? Păi și de ce nu încerci la bancă?”, „Bun apartamentul, dar o casă cu curte...”
Am crescut cu mesajele astea și m-au urmărit toată viața. Țin minte că în copilărie, îmi plăcea. Eram cea mai frumoasă, cea mai talentată, cântam cu un tub de Farmec în mână piesele Corinei Chiriac și paaac: „Tu te faci cântăreață!”. Recitam poezii comuniste la serbare: „Actriță se face!”. Rezolvam tema la matematică: „Are minte de Nobel”. Salvam un pui de guguștiuc: „Cel mai bun veterinar e fata asta”.
Mi-a plăcut până nu mi-a mai plăcut. Crescând, mi-am dat seama că s-ar putea ca entuziasmul alor mei să fie un pic exagerat. Toți rezolvau tema la mate, toți reușeau să spună din cap versurile poeziilor. Și nici nu eram chiar atât de frumoasă, mai ales după ce am început să mă îngraș și să-mi apară acneea. Nici n-am intrat prima la facultate.
De fapt, acela a fost momentul când a început să nu-mi mai placă deloc: intrasem la Filologie cu o notă bună, dar eram pe la mijlocul listei. Și, cumva, mi-a fost rușine de dezamăgirea alor mei. În timp ce colegii mei chiuiau de bucurie în holul facultății, lângă lista cu rezultate, eu mă făcusem mică. „Ai picat?”, m-a întrebat Matei. „Am intrat.” M-a luat în brațe și m-a învârtit (urma să fim colegi și la facultate). Dar mie mi-era rușine. Nu intrasem prima.
„Rateurile” au continuat
Am o fetiță, dar nu am mai făcut și-un băiat. N-am bifat patrulaterul perfect al familiei cu fată și băiat. Sunt măritată cu un bărbat pe care-l iubesc, dar care nu e perfect. Nu am nici casă la curte, nici cel mai mare salariu și nici nu vreau să mă angajez la bancă. N-am luat nici Nobelul și nici n-au supraviețuit toți guguștiucii pe care am încercat să-i salvez.
Acum, la 50 de ani, îmi dau seama că am trăit o mare bucată de viață cu povara tuturor acestor eșecuri. M-am bucurat de reușite cu jumătate de inimă, am zâmbit cu jumătate de gură, am ajuns să-mi cer scuze că nu sunt genială.
Pentru că, din păcate, mesajele acelea din copilărie mi-au intrat în sistem și au rămas cu mine.
Dependența de perfecțiune
Goana după iubirea pe care nu am primit-o la timp.
vineri, 11 octombrie 2024
Le-am mai ascuns sub preș, le-am mai discutat cu psihologi, dar sunt acolo, ca niște gândaci de bucătărie care dispar după ce faci dezinsecție. Respiri ușurat că au plecat și, după o lună, când ieși noaptea să-ți iei un pahar cu apă, vezi iar unul și știi că au revenit.
Ce m-a trezit
Cel mai probabil, m-a trezit trecerea timpului. La un moment dat, te prinzi că nu vei trăi etern și că viața asta merită trăită cu toată inima, că merită să râzi cu toată gura, că e în regulă să nu câștigi Nobelul și să te împaci cu ideea că vei merge la grătar la curte la prieteni. Și că să fii un om normal nu e nici rușine, nu e nici păcat. E numa' bine.
M-am scuturat de așteptările altora, de complimentele exagerate, de nevoia de „a rupe gura târgului”. Și m-am privit cu mai multă îngăduință. M-am întors în timp, la acea Alina, atât de tânără, care stătea rușinată în holul facultății și i-am spus: „Felicitări!”
Convingerile pe care le insuflăm copiilor noștri sunt cele cu care vor naviga prin viață
Ce părinte nu și-ar dori să transmită copilului doar acele valori și credințe care să-l ajute în viața de adult?
vineri, 31 mai 2024
Să fii normal e unul dintre cele mai sănătoase lucruri din lume. Să treci prin viață mulțumit de ce ai, la fel. Să te mobilizezi când îți dorești ceva, dar fără să simți că dacă nu-ți iese ești o ratată. Să te întrebi cinstit care sunt visurile tale și care sunt visurile primite la cheie, de la ai tăi sau de la presiunea socială.
Când reușești să te împaci cu gândul că ești un om normal și că nu datorezi nimănui un destin fabulos, îți dai seama că ai deja un destin bun. Când e ziua mea, îmi urez eu singură, mie: „La mulți ani normali”. Știți cum se simte? Ca o gură de apă rece într-o zi toridă de vară!
Chiar dacă „n-o să-mi facă nimeni statuie”, chiar dacă n-o să-mi apară numele în cărțile de istorie sau amprenta mâinii pe Walk of Fame, sunt de-ajuns!
Normalitatea, atât de puțin ridicată în slăvi (punem reflectorul fie pe excelență, fie pe dezastru), ar trebui să redevină o valoare în care să avem curaj să credem. Compasiunea, recunoștința, bucuria lucrurilor simple, bunul simț, corectitudinea, apartenența nu sunt vorbe goale. Ele chiar te ajută să trăiești bine și să te bucuri în fiecare zi că ești viu!
Foto: Freepik
