Elasticele de păr, o declarație gingașă de dragoste

Teoretic, știu că trebuie să mă iubesc eu pe mine. Că de aici începe iubirea pentru ceilalți. „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”. Și atunci mă întreb: cam cât mă iubesc, de fapt, eu pe mine? Dar voi pe voi, sunt curioasă?

Cum vă vorbiți când vă priviți în oglindă și constatați că nu vă mai încap blugii?

Cum sună cuvintele din capul vostru atunci când o dați de gard cu ceva important?

Ce vă spuneți când copilul cere ceva ce nu-i puteți oferi?

Dar când aveți o zi oribil de neproductivă la birou?

Sau o soacră cicălitoare, convinsă că „băiețelul” ei de 50 de ani nu-și poate călca singur cămașa?

Vă priviți cu dragoste, înțelegere și empatie? Vă vorbiți cu drag în capul vostru? Vă luați, metaforic, în brațe și vă spuneți că sunteți OK, că totul este și va fi bine? Dacă da, excelent, vreau și eu rețeta!

Și ce legătură au toate astea cu elasticele de păr?

Mereu am avut nevoie să ating fundul lacului ca să mă pot ridica la suprafață. Când o situație o lua razna, în loc să reacționez la timp, trebuia să mă afund în tristețe/disperare/teamă suficient de mult cât să simt că n-o să mai am aer. Și abia în acel moment începeam să dau din mâini și din picioare, să vreau să ies la suprafață. Habar n-am de ce funcționez așa, însă știu sigur că aș vrea să schimb placa asta și să o-nlocuiesc cu un sistem de supraviețuire mai puțin palpitant. Să mă comport cu mine însămi cu mai multă blândețe și cu mai mult drag, să mă iubesc pe mine așa cum îmi iubesc aproapele. 

Pentru că, sinceră să fiu, mi-e mai simplu să fiu bună, îngăduitoare și săritoare cu alții.

Așa se face că-ntr-o după-amiază de duminică, după ce m-am spălat pe cap, am vrut să-mi împletesc câteva codițe ca să se onduleze un pic părul. Doar că nu aveam destule elastice. „

Vreau elastice”, a sunat o voce mică, în capul meu. „Și știi că avem un magazin în care există și elastice la două minute de casă”.

Mintea rațională a intervenit imediat.

„Ce-i tâmpenia asta, cum să ieși cu părul încă umed, de ce să te îmbraci, să te încalți, să ieși pentru niște elastice?! Chiar stă în elasticele alea fericirea ta? Ai cinci ani?!” 

Pentru că, de-acum, știu despre noi că purtăm în interiorul nostru tot felul de versiuni ale noastre, la diferite vârste, mi-am dat voie să răspund minții raționale:

„Da, am cinci ani, vreau elastice și le vreau ACUM!”

Un sfert de oră mai târziu, împleteam codițe în fața oglinzii din baie, cu elasticele noi la îndemână și cu un sentiment incredibil de satisfacție. 

Aș fi supraviețuit fără elastice, dar nu era nevoie să supraviețuiesc. 

Când renunți la supraviețuire

Poate că mulți dintre noi ne agățăm cu dinții de supraviețuire și intrăm în scenarii de supraviețuire (da, da, ne scufundăm în apă până nu mai avem aer și abia atunci reacționăm) pentru că nu știm că se poate și altfel.

• Nu ieșim din relații toxice până nu ajungem să ne rătăcim de noi înșine.
• Acceptăm situații dificile, tulburătoare, abuzive, pentru că ni se pare că nu avem dreptul să ne depărtăm de ce ne face rău.
• Nu trasăm limite personale sănătoase de frică să nu ne trezim singuri cuc, într-o lume mare și amenințătoare.
• Ne antrenăm să trăim fără iubire/bucurie/respect pentru că asta ne transformă în martiri demni de admirație. Admirația cui?
• Nu ne cumpărăm elastice de păr duminică după-amiază pentru că, nu-i așa, e absurd să ieși din casă doar pentru niște elastice de păr.

De fapt, când renunți la supraviețuire, începi să trăiești. Să închizi ușa camerei când ai nevoie de liniște. Să ieși la o cafea cu o prietenă, chiar dacă n-ai aspirat. Să te-nscrii la dansuri, chiar dacă n-ai talent. 

 Și, desigur, să-ți iei elastice.

Păstrez punguța mea cu elastice ca pe o dovadă de iubire și de acceptare față de mine însămi. Am reușit să mă ascult, să mă aud și să mă privesc cu blândețe. 

Partea interesantă este că blândețea asta pe care ți-o arăți ție iese la suprafață și în relație cu alți oameni. Te face mai tolerant. Accepți mai ușor faptul că oamenii au nevoi diferite, te prinzi că nu e despre tine, ci despre ei. Când omul iubit se închide în dormitor cu o carte, nu o face ca să stea departe de tine, ci pentru că are nevoie să stea un pic aproape de el. Odată ce înțelegem asta, cresc șansele să ne certăm mai puțin, să ne înțelegem mai bine și să trăim mai plăcut.

Foto: Pexels