Scriitorul și sociologul Sebastian Lăzăroiu explică de ce avem nevoie să ne cultivăm gândirea critică, acest punct nevralgic în sistemul școlar românesc și cum putem antrena copiii să gândească mai mult.
Trăim într-o perioadă în care devine aproape imposibil să discernem adevărul în noianul de informații care vin spre noi. Copiii sunt expuși unui flux incontrolabil, de la un punct încolo, de informații. Cum îi educăm să nu creadă tot ce văd/citesc?
Întrebarea ascunde o presupoziție optimistă, dar am îndoieli că e și adevărată. Și anume că trăim într-o lume cu adulți capabili să filtreze noianul de informații și singura noastră grijă ar fi să asigurăm reproducerea la generațiile următoare. E posibil să avem o problemă mult mai amplă. De fapt, mai întâi ar trebui să recunoaștem că avansul noilor tehnologii bazate pe transmiterea de informații are un ritm exponențial în ultimele decenii. Problema asta nu exista într-o asemenea măsură acum trei sute de ani și nici chiar acum cincizeci de ani. Într-un fel sau altul, atunci existau surse, să le zicem – autorizate, la care oamenii puteau apela, în situații dilematice sau decizionale, fie că se chemau preoți, astrologi, șamani, înțelepți sau, mai târziu, „organe de presă”. Acum diversitatea surselor a explodat, mai ales odată cu apariția rețelelor sociale. Fiecare individ poate fi el însuși martorul unor evenimente și le poate raporta către sute, mii sau chiar milioane de oameni, instantaneu. Fiecare abonat la o rețea poate genera o știre în fiecare secundă. Cum știm dacă e adevărată sau nu? Vreau doar să înțelegem că nici noi, adulții, nu suntem destul de pregătiți pentru această etapă, nu avem încă destule repere sau criterii pentru a discerne ce e fapt de necontestat și ce e fabulație sau, de-a dreptul, minciună, distorsiune a realității. Complexitatea fluxurilor de informații ne copleșește.
Avansul noilor tehnologii este o sabie cu două tăișuri. Pe de-o parte, astăzi, poți avea acces gratuit, rapid, la o uriașă cantitate de informație din orice domeniu, ceea ce ar trebui să te apere de propagandă cu intenții ascunse. Pe de altă parte, tocmai această multitudine descurajantă ne poate îndrepta spre trasee mai facile, mai accesibile, dar nu neapărat credibile. Se fac eforturi de organizare a informației, de ierarhizare a surselor, în funcție de istoricul credibilității, dar încă suntem departe de o simplificare a vieții. Rămânem încă prizonieri al acestui hățiș informațional și nu suntem înarmați să-i facem față. Deci, de câte ori ne întrebăm noi, adulții, cum îi educăm pe copii să se protejeze, e bine să ne întoarcem la cealaltă întrebare: noi ne simțim protejați și înzestrați pentru asta?
Cum se cultivă gândirea critică?
Gândirea critică se referă la capacitatea noastră de „a gândi gândirea”. De a înțelege, deci, cum operează propriul nostru aparat reflexiv. Sunt câteva operații mentale care definesc gândirea critică: reactualizarea informației, realizarea de analogii și comparații, surprinderea diferențelor și a contrastelor, surprinderea cauzalității, generalizarea, clasificarea, conceptualizarea, exemplificarea. După cum vedem, unele sunt mai simple, altele mai complexe. Gândirea critică se cultivă dezvoltând aceste abilități. Evident, e mai ușor să o faci cu un creier, să-l numim, „mai plastic”, neafectat de credințe, stereotipuri, obiceiuri. Așadar, e mai ușor cu un copil decât cu un adult. De aceea școala e esențială, dar, evident, și familia, măcar cu rol de întărire și verificare.
Îndrăznesc să spun că sistemul școlar din România nu încurajează gândirea critică. Putem compensa acasă? Cum?
Într-un raport recent realizat de World Economic Forum care a măsurat „gândirea critică în predare”, România a ieșit pe locul 129 din cele 140 de economii analizate. De aici trebuie să plecăm. Intuiția că sistemul școlar de la noi nu încurajează gândirea critică e confirmată de acest raport.
Dar mă întorc la prima întrebare: ce facem cu adulții? Ce facem cu profesorii și învățătorii care ei înșiși suferă de lipsa gândirii critice? Sau cu părinții. Dacă pe vremuri nimeni nu-și punea problema cultivării gândirii critice, și mi-e teamă că mulți dintre noi am crescut într-o asemenea lume, acum gîndirea critică devine critică în educație și în economie. S-a constatat, de altfel, că există o înaltă corelație între competitivitatea economică a unei țări și calitatea educației, incluzând aici dezvoltarea acestei competențe: gândirea critică.
Tot mai mulți angajatori din lume recrutează pe baza acestei competențe și nu pe baza unei diplome sau acreditări oficiale. Suntem deci într-un cerc vicios: ne lipsește un sistem de educație performant, care să pună în centru gândirea critică, dar ne lipsesc și adulții care să înțeleagă și să construiască un asemenea sistem. Nu cred că trebuie să ne bazăm doar pe „acasă”, chiar dacă ne-am obișnuit cu această strategie de supraviețuire – ce nu face copilul la școală facem noi acasă. Noi avem nevoie, în primul rând, de un program intensiv pentru dascăli. E și mai ușor. Ai câteva sute de mii de oameni de care trebuie să fii sigur că sunt capabili să cultive gândirea critică. Trebuie să le dai instrumentele și să te asiguri că ei înșiși înțeleg despre ce e vorba. Păcatul cel mai mare de care suferă școala românească este exact lipsa acestei gimnastici a minții. La noi, în școală, încă se toarnă informație cu pâlnia și se pregătesc super-memoratori. Informația e transmisă ca într-un vid. Totul e abstract, fără conexiuni cu aplicabilitatea, și, de aceea, nemotivant, ba chiar deprimant pentru elev.
E bine ca elevul să se întrebe „de ce trebuie să învăț asta”, dar când întrebarea devine obsedantă pentru generații întregi, înseamnă că facem ceva greșit. Înveți despre principiul vaccinului la biologie, însă, mai târziu, când trebuie să te vaccinezi pentru a te proteja de o epidemie, ți-e mai confortabil să te arunci pe calea conspirațiilor. E o cale ușoară, dar plină de pericole. Au fost oameni care și-au pierdut viața, în timpul pandemiei, pentru că au ales această cale. Sunt sigur că toți au trecut prin școală și au învățat despre vaccin sau cineva le-a spus, cândva, ceva, despre vaccin. Și asta a fost tot. E un cuvânt memorat și atât.
În ce fel îi ajută, pe viitor, abilitatea de a discerne, de a înțelege că e nevoie de un filtru sănătos pentru ca să aibă o imagine cât mai clară asupra lumii?
Va fi din ce în ce mai greu să supraviețuiești într-o lume atît de complexă, din punct de vedere al informației. Poate sună dramatic ce am zis, dar e plauzibil.
În general, societatea se mișcă înainte cu o anumită viteză și are tendința să-i marginalizeze pe cei care nu țin pasul. Cum ziceam, paradoxal, tehnologia ne simplifică viața, dar o și complică, pentru că cere, mereu și mereu, de la noi, dobândirea unor noi abilități, înainte absolut neimportante. Asta înseamnă să ai o minte extrem de flexibilă, bine ancorată în câteva repere, care are o calitate crucială: adaptabilitatea. După părerea mea, gândirea critică va fi un factor de stratificare în următorii cincizeci, o sută de ani. De fapt, ea este și acum, cum vedem în clasamentele mondiale: țările cu sisteme de educație deficitare sunt necompetitive și condamnate la rămânere în urmă. Însă cred că asta nu va fi doar la nivelul decalajelor dintre țări. Chiar în interiorul unei societăți, gândirea critică va face diferența între indivizi. Cred că adaptabilitatea e cumva dependentă de această calitate a gîndirii: de a fi capabilă să reflecteze la ea însăși.
Există exerciții pe care le putem face acasă?
Există câteva strategii prin care copilului i se poate pune acea fundație necesară pentru gândirea critică. De exemplu: încurajarea jocului de rol, jocurilor tip lego, așa numitelor „board games”; încurajarea pauzelor și a așteptării înainte de răspuns, pentru a cultiva reacțiile reflexive, mai degrabă decât cele instinctive; amânarea intervenției – copilul trebuie lăsat să rezolve singur problema, să se confrunte cu provocarea; amânarea răspunsurilor la întrebările lor prin întrebări deschise: „Tu ce crezi despre asta? Tu despre ce crezi că e vorba? Ai vreo idee ce ar putea fi?”; încurajarea formulării de ipoteze: „Dacă faci asta, ce crezi că s-ar putea întâmpla?”; încurajarea unui mod de gândire orientat spre idei noi sau căi de rezolvare diferită: „Ce alte idei am putea folosi?”, „Hai să ne gândim și la alte soluții”. Pe lângă acestea, există tot felul de aplicații, la un click distanță, prin care putem exersa gândirea critică, dar și cum să ne apărăm de știrile false. Pentru că știrile false au devenit aproape un flagel, există tot mai multe instrumente online puse la dispoziția publicului (de exemplu cele pentru fact-checking).
La ce informații sunt copiii sensibili?
Nu știu dacă există anumite informații la care copiii sunt sensibili. Copilul e ca un burete dornic să absoarbă, deci nu un anumit tip de informație e problema, ci multitudinea de informații la care e expus în fiecare zi. Cum să le organizeze? Cum să-și organizeze mintea?
Sigur, sunt informații pe care, într-o anumită etapă a vieții le caută mai avid. Informații despre sexualitate, despre ce înseamnă să fii bogat sau sărac, despre planetă și mediul înconjurător, despre război, despre viață și moarte, despre boală și așa mai departe. Acestea sunt sensibile în măsura în care au un impact emoțional mai mare. Să observăm că și noi, adulții, avem o sensibilitate mai mare la acest tip de informație. Este și zona informațională cu mai puține certitudini, deci mai impregnată de credințe și emoții, astfel că, atunci când suntem confruntați cu întrebări din partea copilului, pe aceste teme, suntem ezitanți în a răspunde sau, mai rău, evităm sau amânăm o discuție pe aceste teme. Dar e mai bine să nu avem asemenea ezitări, pentru că, de undeva, răspunsurile vor veni. Și, cum am spus, fiind o zonă mai speculativă, există riscul să controleze alții fluxul de informație (care influențează tot parcursul vieții), în loc să oferim noi, părinții, autonomia în gîndirea copilului. Să gândești critic nu înseamnă să-ți anulezi credințele (nu vreau să pun credințele și gândirea în opoziție), înseamnă să poți alege în ce crezi și să poți distinge între credințe și fapte.
Cum ne educăm pe noi înșine, adulții?
În primul rând, să devenim alfabetizați digital. Să știm să folosim toate resursele digitale, să știm să folosim motoarele de căutare, să fim conștienți că există aplicații și site-uri care vin în ajutorul nostru pentru verificarea faptelor. Până la urmă, să învățăm diferența dintre fapte și opinii, pentru că, de multe ori, le confundăm. Dincolo de asta, trebuie să acceptăm autoritatea experților, să ne recunoaștem limitele și să admitem că sunt mai multe lucruri pe care nu le știm decât cele pe care le știm (asta ne ajută și să păstrăm vie curiozitatea).
Incertitudinea e bună, e o oportunitate nu doar de a cunoaște, dar și de a inova. Teama de incertitudine duce la multe decizii greșite. Aici, tot școala are un rol important, pentru că nu încurajează gândirea de tip probabilist. Trăim într-o lume a probabilităților, dar ne dorim să trăim într-o lume a certitudinilor, chiar dacă asta ar însemna să murim de plictiseală. Oamenii care gândesc probabilist au și o altă atitudine față de risc și inovare și, în general, au mai mult succes în domeniile lor. Oamenii care au nevoie de certitudini nu doar că se plafonează repede, dar devin prizonierii temerilor și obișnuințelor, exploatate de obicei de alții, pentru că e plină lumea de falși profeți sau lideri mesianici care ne cer să-i urmăm, fiindcă știu ei calea, ne dăruiesc ei certitudinea.
Ce materie ar putea cuprinde acest tip de educație la școală?
Există o dezbatere dacă nu cumva ar trebui introdusă în școală o materie „gândire critică”, dar specialiștii în educație au căzut de acord că nu aceasta e calea, să încărcăm programa cu încă o materie. Gândirea critică se învață la matematică, biologie, fizică, chimie, dar se învață și în ciclul primar dacă dascălul pune accent pe literație, adică înțelegerea unui text și nu doar citirea și reproducerea lui.
Din cauza asta avem o rată mare a analfabetismului funcțional – adică oameni care știu să citească, dar nu înțeleg ce citesc. Așadar, așa cum am spus și mai înainte, educația performantă înseamnă predare bazată pe gândire critică (sau gândire critică în predare, cum sună indicatorul World Economic Forum). Gândirea critică trebuie să fie intrinsecă predării fiecărei materii. Elevii trebuie încurajați nu doar să memoreze, ci să chestioneze, să rezolve, să aplice, să dezbată, să formuleze ipoteze, să conceptualizeze, să exemplifice, de fapt, toate acele componente ale gîndirii care se pun în mișcare și formează, în final, gândirea critică.
Sebastian Lăzăroiu este scriitor, de profesie sociolog. A publicat, la editura Polirom, cărțile Balena Albastră , Omatidii. Șarada unui hacker și Zilele lui MM. La editura Univers, a publicat cărțile Când Dumnezeu nu mai iubește, Singur și Zeii trândăviei.
Foto: arhiva personală
