Tehnologia emoției – nume de cod: Depeche Mode

Era prin ’85, când rudele mele din Orientul Mijlociu îmi asigurau sursa inepuizabilă de gumă de mestecat. Printre altele, primeam și casete cu muzică. Atunci am primit și am ascultat pentru prima oară o compilație Depeche Mode.

Share

People are People, Just Can’t Get Enough, Master and Servant, Blasphemous Rumours etc.

Eram interzis. Încercam să-mi explic de unde vine un asemenea sunet. Ascultasem electro-pop, new wave și alte genuri care foloseau cu predilecție sunete sintetice, dar niciodată nu am simțit un asemenea impact. Aveam senzația că ascult rock de cea mai bună calitate, dar nu auzeam nicio chitară distorsionată, ritmul era generat parcă din alte surse. Nu mi se părea a fi ceva natural, dimpotrivă, aveam senzația că totul e acolo. Un tot unitar. Nu lipsea nimic. Basul era în stomac, ritmul îmi stimula musculatura, iar toate sunetele se așezau impecabil într-o structură melodico-armonică masivă. Nu auzeam solo-uri, în schimb tot ce auzeam, chiar dacă nu mi-era familiar, mă satisfăcea total, iar reacția era pe măsură.

De unde download în anii aceia?

M-am apucat să întreb, să mă interesez. Căutam tot ce exista înregistrat cu această formație. Între timp, am ascultat caseta și am împrumutat-o și altora până s-a ales praful de ea. Din acel moment, Depeche Mode este pentru mine o sursă inepuizabilă de energie sonoră și un exemplu de unicitate artistică. Cu atât mai mult, mi-am dorit să aflu cât mai multe despre laboratorul din care ies toate aceste sunete. Ce concept dinamizează acest mecanism. Pentru că, dacă există o amprentă Depeche Mode, aceasta este legată de arta de a produce sunete, de a combina elemente aparent discrepante: melodie minimală, emoțional-sintetic, subtil-visceral. 

Vei continuarea AICI 

Share