În articolul anterior spuneam că tema trebuie să rămână a copilului. Dar ce facem când lângă el nu mai stă mama care știe răspunsul, ci un instrument care pare să știe aproape orice?
Vreau să fac de la început o precizare importantă: nu spun, sub nicio formă, că ar trebui să le facem noi copiilor cunoștință cu inteligența artificială. Nu acesta este subiectul articolului. Vorbesc despre ce facem atunci când această întâlnire s-a produs deja. Când copilul știe ce este, are acces la ea și a început să o folosească.
Pentru că-mi plac poveștile, o să încep cu una. Nu începe cu „A fost odată ca niciodată”, dar nici nu e prea departe, pentru că începe așa:
Pe când erau elevii mei în clasa a IV-a... ChatGPT a devenit un instrument la îndemâna lor. Observasem compunerile unui copil care deveniseră mai bune, dar m-am gândit, mândră de nu-mi mai încăpeam în piele, că îndrumarea mea dădea, în sfârșit, roade: sigur folosea ciorna, construia textele incluzând tot ce-i scrisesem de-a lungul timpului în caiet și pe evaluări: continuă dialogul, introdu detalii despre cum se simte personajul/ce face în timp ce vorbește, adaugă o încheiere: ce a învățat personajul?, ce gândești despre întâmplarea scrisă?, ce ai învățat din ea/care este morala/concluzia?
Și dezamăgirea mea că textele nu erau refăcute s-a stins. Nu le refăcuse, dar, iată, schimbarea apăruse.
M-am dezumflat destul de repede când mămica lui mi-a spus, îngrijorată, că fiul ei își făcea compunerile pentru Limba și literatura română cu ChatGPT. Nu m-am grăbit să-i răspund. Am revenit asupra discuției după ce am văzut evaluarea, care avea și un item de compunere a unui text.
Nu pot spune că transcrierea acelor texte l-a învățat să scrie. Ar fi o concluzie mult prea mare pornind de la experiența unui singur copil. Dar pot spune ce am observat: era expus în mod repetat unor modele complete de text și, prin transcriere, trecea prin ele altfel decât atunci când doar asculta un exemplu bun citit în clasă. Atenția lui trebuia să rămână acolo, de la început până la sfârșit. Nu doar participa la construirea unui text împreună cu ceilalți, ci trecea el însuși printr-o introducere, o idee dezvoltată, un dialog care continua, detalii despre ceea ce făcea sau simțea personajul, o încheiere. Practic, exersa implicit structura pe care eu încercasem de atâtea ori să i-o explic. Iar eu continuam să-i ofer feedback.
Nu știu ce a cântărit mai mult. Expunerea repetată la modele bune? Faptul că trecea prin ele cu creionul în mână? Feedbackul primit în paralel? Maturizarea lui? Probabil că ar fi incorect să aleg eu răspunsul care-mi convine. Știu doar că, într-un interval relativ scurt, am început să văd în propriile lui texte schimbări vizibile de structură și exprimare la clasă și în evaluări. Și atunci o întrebare care părea simplă a devenit ceva mai complicată: e bine sau nu e bine să folosim AI la teme?
Discuția de la școală
Ce urmează nu este o opinie bazată exclusiv pe studii, ci mai ales pe experiența mea de profesor și de mamă.
Am decis să vorbesc cu copiii despre ce este inteligența artificială. Nu am deschis subiectul temelor. Ar fi închis poarta și ar fi crezut că urmăresc doar să le interzic ceva ce lor li se părea că le este de folos și, mai mult, părea că producea rezultate.
Așa că am început să le povestesc ce poate face, ce nu poate face și despre faptul că, atunci când nu știe, uneori umple golurile. Aveam și exemplul perfect. Lucram în perioada aceea la lucrarea mea pentru obținerea gradului didactic I, despre empatie și relația profesor–elev, și îi cerusem lui ChatGPT ajutor pentru bibliografie. ChatGPT i-a „îmbogățit” lui Daniel Goleman lista de titluri publicate fix cu două volume care sprijineau perfect tema lucrării mele. Am râs împreună, dar am și vorbit despre ce s-ar fi întâmplat dacă eu aș fi preluat acea bibliografie fără să o verific. Cât de convingătoare păreau titlurile nu ar mai fi contat deloc în momentul în care cei care îmi evaluau lucrarea ar fi descoperit că două dintre cărțile alese pentru lucrarea ce urma să fie scrisă nu existau.
Descoperisem, asistând la orele colegei de limba engleză, că elevii învățau un volum mare de cuvinte folosindu-se de imagini și am împrumutat metoda. ChatGPT ne crea imagini pentru vocabular. Ne-am amuzat și de „halucinațiile” din imaginile generate și nu m-am străduit să le ascund sau să le corectez. Mi se părea mai util ca ei să vadă că instrumentul acela care părea că știe atât de multe putea să și greșească și să înțeleagă cât de important este ca ei să verifice.
L-am invitat apoi să fie Ștefan cel Mare la ora de istorie și să răspundă întrebărilor copiilor. Și au văzut că, dacă promptul spune să se rezume la adevăr și să nu creeze, nu poate să răspundă la orice întrebare și au învățat astfel că nu e suficient să ceri, ci cum ceri.
Tot el a fost invitat când am sărbătorit Ziua Stării de Bine, când ne-a vorbit despre plusurile și minusurile tehnologiei și a răspuns, din nou, întrebărilor lor și de data asta a confirmat și el ce spuneau părinții și profesorii despre limite, timp, influență și era chiar din gura tehnologiei pe care o doreau.
Pe scurt, dacă AI-ul intrase în clasa noastră învățam să-l folosim, să ne jucăm cu el, dar și să ne îndoim de el.
Și am mai stabilit ceva care nu ținea de ceea ce putea face ChatGPT, ci de ei. Le-am spus să nu-i vorbească într-un fel în care nu și-ar dori ca cineva să le vorbească lor. Știau că nu are sentimente și că nu-l pot răni, dar faptul că interlocutorul nu poate fi rănit nu mi se părea un motiv suficient ca ei să exerseze lipsa de respect.
Discuția de acasă
Și cum o poveste cere o altă poveste, articolul de astăzi spune și povestea mea de acasă, nu doar pe cea de la școală. Pentru că, între timp, AI-ul a intrat și în viața fetiței mele și nu eu i-am făcut cunoștință cu el.
Am descoperit pe telefonul ei că accesa ChatGPT. În momentul acela, întâlnirea despre care vorbeam la începutul articolului se produsese deja și nu mai aveam de ales dacă să se întâmple sau nu. Aveam de ales ce fac eu mai departe.
Primul lucru a fost să vorbim despre ce este, să-i arăt cum îl folosesc eu și să-i spun foarte clar că nu are permisiunea de a-l accesa de pe telefonul ei. Numai că lucrurile rareori sunt doar albe sau negre. Dacă tot descoperise AI-ul, eu nu voiam nici să-i pun pur și simplu instrumentul în mână, nici să mă prefac că, interzicându-l, el înceta să existe și ea mă va asculta. Aveam nevoie de o formă de control. Cam cum am Family Link pentru telefonul ei, voiam să știu și ce se întâmplă între copilul meu și ChatGPT.
Așa că, la început, i-am creat un GPT special pentru ea, căruia i-am dat eu instrucțiuni despre felul în care voiam să lucreze cu ea. Între timp, odată cu schimbările ChatGPT, forma aceea a dispărut, dar principiul a rămas. Îl folosește prin contul meu, eu văd conversațiile, iar ChatGPT are context despre felul în care vreau să lucreze cu ea.
Am stabilit și între noi ce poate face și ce nu poate face. Am vorbit despre faptul că un răspuns poate suna impecabil și poate fi greșit. Despre diferența dintre a cere ajutor și a cere altcuiva — fie el și artificial — să facă treaba în locul tău.
Așa că ea a învățat să nu ceară doar răspunsul corect, ci să ceară să-i explice. Iar pe Chat l-am instruit eu cum să-i răspundă: dacă nu înțelege, să încerce altfel. Să-i dea exemple. Să o lase să încerce. Să-i dea exerciții și mici teste. Să-i spună unde a greșit și să o trimită înapoi la lucru. Să verifice, pe cât posibil, dacă a înțeles, nu doar dacă a ajuns la răspunsul bun.
Asta nu înseamnă că totul se întâmplă după un protocol impecabil. Uneori vine cu o problemă pe care nu știe de unde să o apuce. Cere o explicație. Nu înțelege. Cere alta. Încearcă. Greșește. Cere alte exerciții. Alteori vrea să fie testată ca să vadă dacă a înțeles. Și, da, uneori ar prefera probabil varianta mult mai comodă: spune-mi răspunsul.
Eu nu stau permanent lângă ea în timp ce lucrează, dar nici nu am ieșit din ecuație. Văd conversațiile. Uneori revenim împreună asupra lor. Alteori întreb chiar eu ChatGPT unde s-a blocat, ce pare că a înțeles și ce ar mai trebui exersat.
Nu spun că acesta este modelul perfect și nici că va funcționa la fel pentru orice copil. Este limita pe care am ales-o noi, în familia noastră, după ce AI-ul intrase deja în ecuație.
Și aici cercetarea mi-a dat încă un motiv să nu mă mulțumesc cu faptul că tema este făcută și răspunsul este corect.
Există deja cercetări în care elevii au performat mai bine cât timp au avut AI-ul lângă ei, fără ca avantajul să rămână neapărat și atunci când au trebuit să lucreze singuri.
Și aici cele două povești devin una singură. Pentru că, la final, nu cred că avem un răspuns simplu: bun sau rău. Și nici nu cred că este suficient să spunem că AI-ul este doar un instrument și că totul depinde de cum îl folosim. Este un instrument suficient de puternic încât să poată prelua foarte ușor exact efortul pe care copilul trebuia să îl facă pentru a învăța.
Așa că, cel puțin pentru mine, întrebarea pe care aleg să i-o pun fetiței mele nu este:
Ai folosit ChatGPT la temă?
Ci:
După ce l-ai folosit, ce știi să faci tu acum, fără el?
Foto: Magnific (AI Generated)
