Închei o zi de sâmbătă plină. A început simplu, cu o vizită în grădina de legume. Mirosul roșiilor, al frunzelor de busuioc, de cimbru și liniștea aceea pe care doar pământul ți-o poate oferi mi-au amintit că lucrurile importante cresc încet. Apoi am trecut pe la sora mea. Ne-am așezat la povești, fără grabă, iar mai târziu ne-am reunit cu toții pentru o masă într-o stațiune din apropiere. Au urmat câteva ore de consiliere, cursul și ultimele detalii pentru ziua de mâine, când vom pleca la munte. O zi obișnuită, dacă o privești din afară. O zi plină, dacă o privești dinăuntru.
Dar ceea ce mi-a rămas în suflet nu au fost drumurile făcute și nici lista lungă de lucruri bifate. Au fost cei trei oameni care au intrat astăzi în cabinet.
Fără să se cunoască între ei, fiecare a adus cu el aceeași tristețe, doar îmbrăcată în alte cuvinte. Un părinte era dezamăgit de copilul lui pentru că nu făcea ceea ce considera părintele că ar trebui să facă. O femeie simțea că soțul nu o mai vede, că nu mai observă cât muncește, cât obosește, cât încearcă să țină totul în echilibru.
Un alt client era convins că șeful are ceva cu el și că, indiferent cât s-ar strădui, nu va fi niciodată suficient. I-am ascultat pe fiecare. Le-am înțeles durerea. Dar, la un moment dat, după sesiune si cursul de seara, mintea mea a fugit, fără să vreau, câțiva ani în urmă.
M-am întors în primele luni ale pandemiei.
Țin minte că atunci mesajele sunau altfel. Oamenii nu vorbeau despre ceea ce le lipsea, ci despre ceea ce descopereau. Îmi spuneau cu emoție: „Nu mi-am imaginat niciodată cât de minunat este copilul meu. Acum îl văd în fiecare zi. Îl ascult. Îl cunosc cu adevărat.” Altcineva îmi mărturisea: „Soția mea muncește enorm. N-am realizat până acum câte face într-o zi. Și știi ceva? Este atât de frumoasă dimineața, fără machiaj, cu părul prins în grabă și cu o cană de cafea în mână.” Iar un alt client mi-a povestit, aproape surprins, că șeful lui l-a sunat doar ca să-l întrebe dacă este bine, dacă familia este sănătoasă și dacă au nevoie de ceva.
Ce ciudat...
Atunci, când lumea întreagă părea că se prăbușește, oamenii se vedeau unii pe alții mai clar ca niciodată. Parcă dispăruseră filtrele, măștile sociale și graba. Nu mai conta cine avea funcția cea mai importantă, cine conducea cea mai mare mașină sau cine avea agenda cea mai încărcată. Conta dacă ai pe cine îmbrățișa. Dacă ai cu cine lua masa. Dacă cei dragi sunt bine.
Și apoi... viața și-a reluat ritmul.
Ne-am întors la birouri, la ședințe, la notificări, la telefoane care nu mai tac niciodată. Ne-am întors cu privirea în ecrane și am uitat, încet, să ne mai privim în ochi.
Copiii noștri nu au devenit mai puțin speciali. Soțiile și soții noștri nu au devenit mai puțin frumoși. Părinții noștri nu au îmbătrânit dintr-odată. Șefii nu au încetat cu toții să fie oameni. Noi am încetat să mai observăm.
Poate că nu este nevoie să trecem prin încă o pandemie ca să redescoperim ceea ce avem deja. Poate este suficient să lăsăm telefonul pe masă în timpul cinei. Să închidem laptopul cu jumătate de oră mai devreme. Să ieșim în grădină fără să facem o fotografie. Să mergem la sora noastră fără să ne uităm din cinci în cinci minute la ceas. Să urcăm mâine pe munte și, pentru câteva ore, să nu ne pese cine ne-a scris și cine ne-a dat like.
Pentru că oamenii pe care îi iubim nu au nevoie de perfecțiunea noastră. Au nevoie de prezența noastră.
Și mă întreb, în liniștea acestei seri de sâmbătă, dacă nu cumva cea mai mare lecție pe care ne-a lăsat-o pandemia a fost aceea de a redescoperi frumusețea oamenilor care au fost mereu lângă noi, dar pe care, în graba de a ajunge mereu undeva, am încetat să îi mai privim cu adevărat.
Poate că viața nu ne cere să iubim mai mult. Poate ne cere doar să fim mai prezenți. Iar uneori, între două notificări și o listă nesfârșită de lucruri „urgente”, cel mai frumos lucru pe care îl putem oferi unui om este un gest atât de simplu încât aproape l-am uitat: să ridicăm privirea și să îl vedem cu adevărat.
Și poate că, înainte să ne întrebăm de ce copilul nu ne ascultă, de ce partenerul nu ne mai înțelege sau de ce oamenii din jur par tot mai departe, ar merita să ne oprim o clipă asupra unui gând al lui Benjamin Zander:
"My definition of success is not wealth, fame or power. It's about how many shining eyes I have around me." („Pentru mine, definiția succesului nu are legătură cu bogăția, faima sau puterea. Are legătură cu strălucirea din ochii oamenilor din jurul meu”)
Apoi să ne punem, cu sinceritate, întrebarea: Cine sunt eu, dacă ochii oamenilor din jurul meu nu mai strălucesc?
Pentru că poate adevărata măsură a vieții nu este câte lucruri am făcut într-o zi, câți bani am câștigat sau câte obiective am bifat. Poate adevărata măsură este alta: câți oameni pleacă de lângă noi cu ochii puțin mai luminoși decât atunci când au venit. Iar pentru asta nu este nevoie de încă o pandemie. Este nevoie doar să lăsăm, din când în când, telefonul din mână și să ne privim cu adevărat unii pe alții.
Foto: Freepik
