Când vine vorba despre anxietatea dinaintea evaluărilor, simt uneori că pornim într-o mică vânătoare de vrăjitoare. Părinții caută cauza în școală, școala o caută în familie. Iar copilul rămâne la mijloc, întrebându-se, de fapt, dacă este suficient de bun. Dacă citești aceste rânduri, probabil că îți dorești, la fel ca mine, să ieșim din acest joc al vinovățiilor.
Ai grijă, drumul e greu, o să urci munți înalți și-o să cobori în văi adânci. Poți să dai de necazuri, poți să te-mpiedici de-o mie de ori. Odihnește-te, trage aer în piept și-apoi mergi mai departe. Te așteaptă o lume întreagă, plină de lucruri extraordinare.
Încă aud glasul mămicii care a venit la Clubul de lectură să le citească copiilor cartea O, în ce locuri minunate o s-ajungi! de Dr. Seuss. Și atunci am descoperit, ca și Eliade în Romanul adolescentului miop, că cineva scrisese deja cartea pe care eu mă străduiam s-o scriu.
Ca părinte, acesta este mesajul pe care vreau să-l audă fetița mea. Ca profesor, încerc să le amintesc copiilor exact același lucru. În fiecare zi. În feluri diferite: uneori prin exerciții, alteori prin greșeli, alteori prin felul în care vorbesc cu ei despre rezultate sau printr-o poveste.
Fii mai bun decât ieri!
De aceea, pe tablă stă mereu o propoziție: Fii mai bun decât ieri, nu decât alții. Copiii încă nu citesc, dar când privirile zăbovesc asupra ei, sper că le răsună în minte cuvintele pe care le repet cu fiecare prilej.
Le spun mereu copiilor și părinților, încă de la prima noastră întâlnire, că învățarea nu e ușoară și nu e mereu distractivă. Ea te scoate din zona de confort, vine cu frustrare, cu nesiguranță și efort. Dar atunci când apare „reușesc”, apare și satisfacția, iar odată cu ea crește stima de sine. Drumul învățării începe cu încredere și optimism – cu acel „nu pot încă” și „nu știu încă”. Limbajul pe care îl aude copilul devine, în timp, vocea lui interioară. Ea va determina efortul pe care îl va depune și disponibilitatea de a încerca din nou atunci când e greu.
Această bază nu se construiește când începe școala, ci mult mai devreme, din experiențe repetate în care copilul descoperă că poate. Adesea, pentru copii, „nu vreau” înseamnă, de fapt, „nu pot”. Ce evită nu este sarcina, ci disconfortul drumului dintre „nu pot” și „pot”. Iar pe măsură ce trăiesc mai multe reușite, devin mai dispuși să încerce lucruri noi.
Copilul prea protejat, în locul căruia facem lucrurile pentru că „e prea mic”, pierde gustul victoriilor mici. Și fără ele, nu apare dorința de a depăși acest „nu pot”.
De aceea, validarea procesului și evidențierea progresului fac minuni: Ai lucrat 10 minute. Ieri au fost 8 sau. Ai pus deja 10 piese în puzzle. Data trecută au fost 6.
Mutăm atenția dinspre „ai terminat / n-ai terminat” către creștere. Exact la fel funcționează și reacția părintelui în fața evaluărilor: Observ că ai încadrat mai bine. Ai avut 6 exerciții corecte, data trecută au fost 4.
Mesajul devine simplu: ești pe drum. Iar când mentalitatea e orientată spre progres, copilul nu mai așteaptă verdictul, ci este curios să descopere cât a crescut.
Mamele învățăturii: repetiția și greșeala
Un alt aliat important în reducerea anxietății este ceva ce sperie adesea părinții: repetiția.
Copilul învață o poezie, apoi o uită. Revenim la ea și descoperim împreună că uitarea face parte din învățare și că, pentru a păstra o achiziție, e nevoie de reactualizare. Copilul care trăiește aceste reveniri înțelege firesc de ce e nevoie de teme, de ce e util să reiei, să exersezi, să consolidezi.
Astfel, pregătirea pentru evaluare nu mai este o presiune a școlii, ci o deprindere sănătoasă de învățare. Și mai apare ceva minunat: greșeala își pierde aura de bau-bau. Devine tovarăș de drum.
Copiii care trăiesc anxietate puternică înaintea evaluărilor sunt, de multe ori, copiii care nu au reușit încă să construiască o relație sănătoasă cu învățarea. Odată cu apariția școlii, tot ce ține de a învăța pare să se mute acolo, iar asta e trist, pentru că educația nu începe și nu se termină la poarta școlii. Omul, cât trăiește, învață.
Rolul părintelui devine esențial: să facă vizibilă învățarea din viața de zi cu zi și să normalizeze evaluarea și reluarea procesului. Exact ca atunci când ne gândim la șireturi. Încercarea este evaluarea. Dacă reușește, mergem mai departe. Dacă nu, reluăm: uneori la fel, pentru exercițiu, alteori schimbând metoda. La școală, profesorul mai arată, mai ajută, mai susține; în familie, facem același lucru. Nu putem separa brutal cele două lumi atunci când vorbim despre învățare.
În final, contează ce vede copilul într-un rezultat slab: este finalul sau începutul unei noi călătorii?
Iar dacă simțiți că nu ați făcut până acum nimic din toate acestea, nu este finalul, ci doar un alt punct de pornire. Și cel mai bun moment să începi este acum.
Poate că, dacă le oferim copiilor o relație sănătoasă cu învățarea – în care progresul contează, greșeala este firească, iar reluarea face parte din proces – evaluările nu vor mai fi momente de spaimă, ci ocazii de a descoperi cât au crescut. Și poate că, atunci, vocea pe care o vor auzi în interiorul lor va semăna cu cea din povestea ascultată cândva la clasă: că se îndreaptă spre locuri extraordinare, că astăzi este ziua lor, că muntele îi așteaptă și că pot porni la drum. Vor ști că au minte în cap și picioare în papuci și că pot cârmi spre oriunde aleg să meargă.
Poate că aceasta este vocea de care au nevoie copiii înainte de orice evaluare. Să știe că pot, dar că uneori nu știu cum. Iar noi suntem lângă ei în această descoperire. Și, atunci când uită, le vom aminti. Iar când noi uităm, ne întoarcem și mai citim sau mai scriem câte ceva ca să ne aducem aminte. Cum fac și eu acum. Pentru că și eu uit. Cel mai des din rolul de părinte.
Foto: Freepik
