Întâlnirea cu Ionuț Stancovici nu a fost doar o conversație despre sport. Este o discuție despre ce se întâmplă cu un om după ce viața lui se schimbă radical, după un accident care îl țintuiește în scaunul cu rotile. Despre anii în care cineva rămâne închis între patru pereți, nu doar din cauza limitărilor fizice, ci și din cauza fricii, depresiei, izolării. Dar este o discuție mai ales despre momentul în care cineva apare și îi spune: „hai!”.
În România trăiesc aproape un milion de persoane cu dizabilități. În spatele acestei cifre se află mii de povești despre accidente, diagnostice și vieți împărțite în „înainte” și „după”.
„Sunt foarte multe persoane cu dizabilități (…) care încă nu ies din casă. Iar cei care ies ne povestesc că au stat izolați șapte ani de zile, cinci ani, trei ani. N-au ieșit deloc din casă. Mai grav este că, între un an și cinci ani după un accident, ei nu își doresc nici măcar să trăiască.”
Asociația pe care o conduce Ionuț Stancovici, CAIAC SMile, lucrează exact în acest punct vulnerabil al existenței, acolo unde omul nu mai are încredere nici în propriul corp, nici în lume. Prin sport adaptat și prin construcția unei comunități reale, organizația oferă un cadru în care reîntoarcerea la viața activă devine posibilă.
„Noi transformăm dizabilități în abilități.”
Sportul adaptat înseamnă mai mult decât mișcare. Înseamnă reguli ajustate la realitatea fiecărui corp, echipamente adaptate, antrenamente gândite cu răbdare și atenție. Boccia, caiac, schi, activități în natură – toate sunt instrumente prin care un om își recapătă nu doar mobilitatea, ci și sentimentul că aparține din nou unei comunități și că își redobândește parte din autonomie.
În spatele acestei fraze se află ani de muncă și sute de întâlniri. Pentru că, așa cum spune Ionuț, primul mușchi care trebuie antrenat nu este cel fizic, ci psihicul.
„Cel mai important mușchi este psihicul.”
După un accident, trauma nu este doar medicală, ci și identitară. Oamenii își pierd rutina, profesia, statutul social, încrederea. Își pierd imaginea despre cine sunt. Pentru unii, izolarea devine o formă de protecție, dar și o capcană. Timpul trece, iar odată cu timpul se mărește și distanța față de lume.
În acest context, sportul devine o punte, o invitație la reconectare cu oamenii și o structură care aduce disciplină și sens. O întâlnire săptămânală care obligă la ieșirea din casă și la interacțiune. Comunitatea joacă un rol esențial: oamenii nu sunt priviți cu milă, ci cu respect și cu așteptări clare.
Ionuț povestește despre persoane care au stat ani întregi fără să iasă din casă și despre cum, pas cu pas, au reînvățat să se expună. Vorbește despre un copil care nu reușea să se concentreze mai mult de câteva secunde și care, motivat de dorința de a juca boccia, a ajuns să țină o minge aproape un minut. Pentru acel copil, acel minut a însemnat o victorie reală, o dovadă că poate fi prezent și implicat într-un joc care îi aducea bucurie și sens.
„Mă bucur de libertate, de mișcare.”
Când auzi această frază, înțelegi că libertatea nu este un concept abstract. Pentru cineva care ani la rând a trăit în izolare, libertatea înseamnă asfalt, aer, zgomot, interacțiune. Înseamnă faptul că există un loc unde ești așteptat și unde efortul tău contează.
Sportul aduce disciplină și adrenalină, dar și stabilitate. Antrenamentele regulate creează un ritm. Obiectivele, chiar și mici, oferă direcție. Competiția, atunci când există, nu este despre comparație cu ceilalți, ci despre progres personal și apartenență.
„3 secunde a durat.”
Atât poate dura un accident. Atât poate dura o schimbare care modifică radical traiectoria unei vieți.
„Noi toți am putea fi înainte de cele trei secunde”, spune Ionuț. Nu ca să ne sperie, ci pentru a aduce luciditate. Fiecare dintre noi trăim într-un echilibru fragil și binecuvântat, în același timp, de care uităm. Din acest motiv, povestea nu este doar despre persoanele cu dizabilități, ci despre vulnerabilitatea comună care ne leagă.
Un om cu dizabilitate urcă un munte în fiecare zi doar ieșind din casă. În comparație, mulți dintre noi, deși avem mobilitate și autonomie, amânăm întâlniri, experiențe, conversații, prezența reală în lume.
„Viața este afară.”
Nu este un slogan motivațional, ci o observație simplă. Viața înseamnă interacțiune, mișcare, comunitate. Înseamnă să fii văzut și să vezi la rândul tău. Înseamnă să îți asumi disconfortul de a ieși din zona de siguranță pentru a construi conexiuni reale.
Asociația condusă de Ionuț nu oferă doar activități sportive. Oferă structură, sens și un spațiu în care diferența nu este stigmat, ci realitate integrată. Oferă un cadru în care performanța este redefinită zilnic și în care progresul este măsurat în curaj, consecvență și încredere recâștigată.
Episodul acesta nu transformă suferința în spectacol, ci explică cum reîntoarcerea la viață se face prin pași mici, repetați, prin disciplină și prin sprijin constant. Arată că sportul poate fi un instrument puternic de reconstrucție personală și socială. Și, poate cel mai important, ne amintește că normalitatea noastră este o șansă mai mare decât credem și că responsabilitatea față de cei vulnerabili nu este opțională.
3 pentru acasă
1. Toți putem fi înainte de cele 3 secunde.
Nu trăi cu iluzia că timpul este nelimitat. Bucură-te de mobilitate, de relații, de experiențe și prețuiește-le pentru că au o valoare inestimabilă.
2. Ieși din casă, la propriu.
Nu pentru performanță sau validare, ci pentru contact real cu oamenii și cu lumea din jur.
3. Împrietenește-te cu diferența.
Nu din compasiune, ci din respect și curiozitate. O comunitate sănătoasă se construiește prin incluziune, nu prin izolare.
