Nu știu cum e pentru alții, dar eu ajung în fiecare decembrie cu o senzație ciudată: parcă aș trăi două vieți paralele. Una, cea vizibilă, e înțesată cu liste, cumpărături, deadline-uri, „hai că mai e puțin”. Cealaltă, mai tăcută, e viața în care îmi dau întâlnire cu mine însămi la o cafea, în bucătărie, și mă întreb dacă am reușit să fiu bine anul acesta.
„Bine” e un standard la care am ajuns destul de târziu. Cu 10, 20 de ani înainte, mă întrebam dacă am fost performantă, eficientă, impresionantă. Odată cu trecerea timpului, am descoperit cât de valoros poate fi „bine”.
Între cele două vieți, mă simt uneori ca o fetiță care încearcă să prindă zăpada cu palmele, în timp ce cineva îi tot spune: „Grăbește-te, o să se topească.” Doar că adevărul e altul: nu zăpada se topește, ci eu, atunci când uit că pacea și tihna vin doar dacă le facem loc. De aceea cred că ritualurile mici nu sunt un moft, ci aproape o necesitate, mai ales într-o lună care, în mod paradoxal, ne cere să fim magici, deși suntem mai obosiți ca oricând.
Am început să-mi construiesc aceste ritualuri într-un decembrie în care simțeam că nu mai am nicio rezervă de energie, însă continuam să-mi cer mie însămi să mai „fac un efort”. „Când nu mai poți, mai poți un pic” și-a găsit antidotul: „când nu mai poți, oprește-te!”.
Și mi-am dat seama că nu sarcinile bifate aduc liniște, ci reperele. De atunci, le păstrez în fiecare an, le ajustez, le schimb, le reinventez. Dar miezul lor rămâne același: chiar dacă nu schimbă lumea, dar mă schimbă puțin pe mine.
Privesc ziua
Primul ritual nu e spectaculos, dar e important să fie onest: seara, mă uit cu adevărat la ziua care a trecut. Nu mă complic cu analize complicate ale anului care stă să treacă, nici nu mă concentrez pe marile reușite sau pe nereușitele dureroase. Mă concentrez doar pe ziua care tocmai s-a încheiat. Ce mi-a făcut bine? Ce m-a secat de energie? Ce pot să las să plece? Ce încerc să controlez inutil?
Inițial, scriam în jurnal, dar am renunțat între timp pentru că devenise o corvoadă. Doar stau cu mine câteva minute, seara, după ce sting lumina. E un fel de „inventar emoțional” care mă ajută să nu mă mai trezesc a doua zi cu senzația că nu sunt în viața mea, ci într-un tren care mă duce unde vrea el.
Lumina blândă
Apoi vine ritualul luminii blânde. N-am realizat niciodată cât mă influențează lumina până nu am schimbat-o. În decembrie, în casă aprind mai degrabă lămpi decât lumina mare. După ce terminăm cu treburile zilei, dau stingerea mare și aprind lămpi cu lumină caldă în camere și pe hol. Nu e doar ceva estetic (deși arată într-adevăr foarte bine), ci și funcțional: lumina caldă mă ține în prezent, mă încetinește, mă ajută să mă așez în mine. Ca și cum mi-ar șopti că e timp pentru toate care trebuie făcute. Iar ceea ce rămâne neterminat, era menit să aștepte. Funcționează pe post de formă subtilă de auto-reglare. Când tot ce e în afară țipă „hai, hai, hai!”, ai nevoie să-ți dai timp să încetinești.
Mersul hai-hui
Un alt ritual la care țin (și aici mă privesc uneori amuzați ai mei) este plimbarea fără scop. Umblu în ritmul meu, nu verific câți pași am făcut pe aplicația din telefon, nu mă gândesc că mă plimb ca să-mi pun sângele în mișcare pentru că așa zic „cercetătorii britanici” că e bine. Ies la plimbări de la care nu aștept să producă nimic. Trei stații de autobuz pe jos, o tură în jurul blocului, un drum scurt până la o brutărie de unde iau (sau nu) o pâine mai bună decât cea pe care o mâncăm de obicei. În plimbarea asta, gândurile nu se clarifică miraculos, nu descopăr nici sensul vieții, nici nu mă trezesc cu prioritățile organizate impecabil. Dar apare ceva mai important: spațiu mental. Și mă întorc acasă senină.
Un gest mic, doar al meu
Ritualul pe care îl recomand oricui: alege, zilnic, un gest mic care să-ți aparțină doar ție, să nu aibă nicio încărcătură utilitară, doar să fie al tău, pentru tine.
Uneori, pentru mine, e făcutul unei cafele în ceașca mea preferată, cea cu toarta un pic ciobită. Alteori, îmi pun căștile în urechi și ascult o piesă veche, iar muzica are superputerea să te plimbe în timp. În altă zi, înlocuiesc dușul pe grabă cu o baie lungă, cu câțiva stropi de ulei esențial, iar ai mei au învățat să respecte timpul de care am nevoie ca să fiu liniștită, calmă și senină. Mai mult, au adoptat și ei aceste pauze de la rutină și obligații pe bandă rulantă. Vă dau cuvântul de onoare că nu e nevoie de MULT timp. Mai degrabă, suspectez că mintea înțelege că poate reduce turația, iar sufletul se asigură că nu a fost abandonat.
Curățenia interioară
Așa cum nu-mi place să las vasele nespălate în chiuvetă, seara, pentru că vreau să găsesc curățenie dimineața, am început să fac și un fel de curățenie interioară de final de zi. Evit cuvintele mari, uneori mă liniștesc cu câteva minute de meditație sau cu rugăciune, apoi îmi pun întrebarea:
„Ce iau cu mine în ziua de mâine și ce las aici?”
Am descoperit că se pot lăsa multe în spate: vinovății care nu-mi aparțin, frici care nu se vor materializa niciodată, presiuni pe care le-am inventat singură, comparații care nu au legătură cu viața reală. Și că pot lua cu mine lucruri neașteptat de mici, dar atât de frumoase: un compliment, un zâmbet din partea cuiva pe care nu-l cunosc, o idee bună. Până la urmă, ritualurile nu există ca să complice lucrurile și mai mult, ci pentru a te întoarce spre tine atunci când totul pare să te tragă spre exterior. Iar luna decembrie e campioană la treaba asta pentru că e o lună frumoasă și intensă, strălucitoare și încărcată. O lună în care ne dorim să fim peste tot, în timp ce sufletul nostru vrea, de multe ori, doar un loc în care să respire. Dacă reușim să ne dăm voie să avem câte o clipă de regăsire, constant, cu intenție, atunci decembrie devine mai blând și mai uman, ca și cum am aprinde nu doar luminițele din brad, ci și lumina noastră interioară.
Foto: Freepik
