Puține cuvinte au cunoscut o ascensiune atât de rapidă și spectaculoasă precum „burnout”. În ultimii cinci ani s-au publicat aproape la fel de multe lucrări științifice precum în primii 30 de ani de la apariția conceptului, în anii ‘70.
Cu toate acestea, „burnout” este un termen utilizat, de cele mai multe ori, greșit în limbajul comun.
Multe persoane consideră că experimentează această stare după o săptămână grea, după un proiect obositor sau chiar după o zi mai proastă. Și exact aici apare problema: când un cuvânt ajunge să fie folosit fără a ști la ce se referă în mod concret și în sensul său propriu, acesta riscă să nu mai spună nimic.
Cercetătorii Renzo Bianchi și Irvin Schonfeld (2023) au arătat că prevalențele mari de burnout raportate în ultimii ani se bazează adesea pe criterii prea vagi, care patologizează starea de nemulțumire cotidiană. Adică transformă frustrarea firească fiecăreia dintre viețile noastre, oboseala obișnuită sau lipsa temporară de motivație într-un „diagnostic” cu iz medical. Iar atunci când orice disconfort trecător este numit burnout, atenția publicului scade, iar gravitatea reală a fenomenului se pierde.
Burnout-ul nu este depresie
Pentru a înțelege mai clar, merită spus că burnout-ul, așa cum a fost el conceptualizat inițial, se referă la relația dintre individ și muncă, la modul în care stresul ocupațional prelungit și necontrolat, respectiv dezechilibrul între resursele și cerințele aflate în legătură cu postul, erodează treptat energia, dedicarea față de obiectul muncii, tipul de raportare la oamenii cu care lucrează cineva și eficiența profesională. Nu vorbim despre o stare generală de nefericire sau lipsă de bucurie în viață.
Burnout-ul nu este antonimul fericirii, ci o consecință a muncii trăite în condiții nesustenabile.
Și totuși, termenul a fost adesea confundat cu depresia. Diferența este esențială. Depresia este o tulburare mult mai gravă, cu impact asupra tuturor dimensiunilor vieții. Include simptome precum dispoziție depresivă persistentă, pierderea interesului pentru activități care altădată aduceau plăcere, tulburări de somn și alimentație, dificultăți de concentrare, sentimente de vinovăție sau inutilitate și, în cazurile severe, gânduri suicidare. Depresia nu ține doar de muncă, ci afectează întreaga existență a persoanei.
La rândul său, oboseala cronică se poate instala atunci când corpul și mintea nu mai reușesc să se recupereze suficient timp, și ea acoperă, de asemenea, toate aspectele vieții, nu doar cele legate de serviciu.
Burnout-ul, însă, are un specific organizațional: se leagă de volumul de muncă, de lipsa resurselor (personale și organizaționale), de conflictele de rol sau de sentimentul că nu mai găsești sens, plăcere și eficiență în ceea ce faci profesional.
Burnout-ul nu este un clișeu insignifiant
În literatura recentă, Wilmar Schaufeli și Leon De Beer (2024,2025) propun o distincție utilă: între acuzele de tip burnout – acele stări de oboseală care apar în legătură cu munca, distanțare mentală și ineficiență profesională, stări încă reversibile – și burnout-ul clinic, mult mai sever, diagnosticabil medical, asociat cu probleme serioase de sănătate mintală și fizică. A le confunda înseamnă a le face rău atât celor care au nevoie de o ajustare a modului de lucru și la reechilibrarea între resurse și cerințe la locul de muncă, cât și celor care au nevoie de intervenții terapeutice și medicale complexe. Multe se pierd atunci când se folosește termenul de burnout în exces sau incorect. În primul rând, sensibilitatea față de cei cu adevărat afectați. Dacă totul devine o discuție despre burnout, nimic nu mai sună atât de îngrijorător pentru că ajunge ca această stare, prin frecvența cu care se utilizează (am putea spune chiar, se abuzează de termen) să se normalizeze.
Strigăm lupul, lupul, până nu mai vine nimeni să salveze oile (a nu se asocia, datorită acestei comparații, angajații cu oile). În al doilea rând, riscăm să ignorăm soluțiile corecte: unii oameni au nevoie de odihnă și reorganizare a muncii, alții de sprijin medical, inclusiv de tratament medicamentos.
Și nu în ultimul rând, diluăm un concept care ar trebui să fie un semnal de alarmă autentic pentru organizații, nu un clișeu comod care ajunge demonetizat și aproape deloc înțeles nu doar de profesioniștii din aria resurselor umane, ci și de managerii care ar trebui să își gestioneze angajații în activitatea profesională zilnică.
Dar există și o parte luminoasă în toată această discuție. Dacă burnout-ul vorbește despre epuizare, opusul său, deși nu perfect, este „implicarea în muncă” (engl. work engagement). Este acea stare de energie, dedicare și imersare în activitatea profesională, în care munca nu doar că nu te consumă, dar are o semnificație puternică pentru cel care o desfășoară și îi oferă vitalitate și împlinire. Implicarea în muncă nu înseamnă perfecțiune sau entuziasm permanent, ci o relație sănătoasă și sustenabilă cu ceea ce faci zi de zi.
Pentru a aduce claritate în aceste distincții și pentru a răspunde direct întrebărilor pe care mulți le au, Asociația de Psihologie Industrială și Organizațională din România a lansat o invitație profesorului Wilmar Schaufeli – unul dintre cei mai citați cercetători din lume, cu peste 330.000 de citări academic, în acest domeniu al burnout-ului și implicării în muncă – să participe la un dialog în cadrul a două evenimente dedicate acestor teme. Pe 18 octombrie și 7 noiembrie, în două sesiuni online de câte patru ore, el va vorbi despre ce este și ce nu este burnout, despre formele și evaluarea acestor fenomene, și despre ce înseamnă, de fapt implicarea în muncă.
Miza nu este să aruncăm la coș cuvinte precum burnout, ci să îl folosim cu discernământ și doar după ce avem proprietatea acestor termeni. Doar așa le putem reda și/sau păstra forța și relevanța – pentru cercetători și practicieni, pentru organizații și, mai ales, pentru oamenii care, zi de zi, își trăiesc viața profesională ca orice altă parte a vieții lor în general, cu plusurile și minusurile acesteia.
