De multe ori, mi se pare că zilele mele seamănă cu niște cutii de carton în care bag tot ce prind: facturi, alergături, verificat teme pentru școală, cumpărături, deadline-uri. Și apoi, mă mir de ce mă simt sufocată. Abia când am început să îmi creez mici insule de tihnă, prin hobbyuri simple, am descoperit că echilibrul nu e o utopie.
Puzzle-ul care m-a învățat răbdarea
Fiul meu, Matei, are 10 ani și e campion la dezordinea din cameră. Într-o seară, când eram la capătul puterilor, am găsit într-un colț un puzzle început și abandonat. Am zis: „hai, ce mai contează, pun o piesă-două și gata.” Doar că n-a fost „gata”.
Am stat aproape o oră, singură, în liniște, și am descoperit că simplul act de a potrivi piese era ca un fel de meditație. Mintea mea, care până atunci făcea ture ca un hamster pe rotiță, s-a mai liniștit. Când am pus ultima piesă, după câteva zile, am simțit o mică victorie. Și mi-am dat seama că răbdarea nu e ceva ce „ai sau nu ai”, ci ceva ce se antrenează.
De atunci, puzzle-ul a devenit ritualul meu de seară, iar Matei râde de mine că mă „pierd” printre piese. Dar îmi place să cred că vede și el că mama poate să aibă pasiuni simple care o fac să zâmbească.
Un colț de natură pe balcon
Stau la bloc, la etajul șase, și până nu demult balconul meu era depozit de trotinete, cutii și saci cu haine de iarnă. Până într-o zi, când am cumpărat, la impuls, un ghiveci cu roșii cherry. Câteva săptămâni mai târziu, când am cules prima roșie mică și dulce, am simțit o bucurie de parcă făcusem cine știe ce performanță.
Nu e nevoie să ai curte și grădină ca să te conectezi cu natura. Două ghivece cu mentă și busuioc, o roșie și poate niște lavandă – și brusc balconul devine un colț de vacanță. Diminețile mele sunt altfel acum: îmi beau cafeaua printre frunze verzi și simt că, măcar pentru câteva minute, lumea se mișcă mai încet. Poate că nu pare vreo mare realizare să știi că ai crescut singură câteva fire de mentă. Dar pentru mine, în haosul zilnic, e o mică dovadă că pot hrăni viața cu ceva bun.
Jurnalul care m-a ajutat să respir
Scrisul mi-a fost mereu prieten. Dar, prinsă în munca de birou, în liste de to-do și în discuții cu șefii, uitasem de el. Până când, într-o seară, obosită și furioasă că nu mai reușesc să le fac pe toate, am deschis un caiet gol și am început să scriu. Nu era nimic literar, doar gânduri amestecate, frustrări și dorințe.
A doua zi, m-am simțit mai ușoară. De parcă îmi descărcasem rucsacul plin de pietre pe hârtie. Și am continuat. Câteva rânduri în fiecare seară, fără reguli și fără presiune. Uneori scriu doar trei cuvinte: „azi am obosit”. Alteori povestesc câte un dialog cu Matei.
Acum, când răsfoiesc paginile, îmi dau seama că jurnalul e o oglindă blândă a propriei mele vieți interioare. Îmi arată nu doar zilele grele, ci și micile bucurii pe care altfel le-aș fi uitat.
Bucuria de a găti de drag
Înainte de Matei, adoram să gătesc pentru că intram în bucătărie doar când aveam chef. Apoi, după ce am devenit mamă, bucătăria a devenit mai mult un antrenament de reziliență: ce facem de mâncare azi, ce pun în pachetul de școală, cât mai rezistă frigiderul fără să-l reumplu. Într-o sâmbătă, când Matei era plecat la bunici cu taică-său, m-am trezit singură acasă și, în loc să fac două ochiuri și-o salată, am deschis un site cu rețete.
Am ales la întâmplare o supă thailandeză, plină de condimente și ingrediente pe care nu le mai folosisem niciodată. Am ieșit la cumpărături și am cumpărat cam 40% din ce scria că ar trebui, în rest am improvizat cu ce aveam prin cămară. Mi-am pus muzică, am tăiat legumele încet, ca într-un ritual, și am simțit că pentru prima dată de mult timp gătesc nu din obligație, ci din plăcere.
Rezultatul a ieșit delicios, deși probabil nu ar fi trecut testul unui chef. Dar mai important a fost procesul. M-am bucurat de mirosuri, de culori, de joaca asta cu gusturi noi. Acum, din când în când, îmi fac cadou câte o rețetă nouă. E felul meu de a transforma bucătăria dintr-un loc de cazne zilnice într-un spațiu al descoperirii.
Cafeaua de terapie
Am realizat târziu că întâlnirile cu prietenele sunt un hobby în sine. Nu pentru că am nevoie de încă o cafea (deja beau prea multe), ci pentru că acea oră de râs, povești și confesiuni e o formă de vindecare. Ne întâlnim într-o cafenea mică, fiecare cu grijile ei – copii, joburi, soți, oboseală –, și plecăm de acolo mai ușoare. Cafeaua e doar pretextul. Important e spațiul sigur în care nu trebuie să fim perfecte, ci doar noi însene.
E uimitor cum, după o conversație bună, totul pare mai suportabil.
Pentru mine, aceste întâlniri sunt la fel de importante ca puzzle-ul sau ghivecele mele de pe balcon. Sunt o gură de aer proaspăt, un reminder că nu suntem singure în drumul ăsta complicat numit viață.
Dacă și tu simți că ești obosită, că viața de zi cu zi îți taie respirația, încearcă să îți faci loc pentru un mic hobby. Nu pentru că „așa se face” sau pentru că așa spun eu, ci pentru că meriți să te regăsești. Și poate, cine știe, vei descoperi că echilibrul nu stă în lucrurile mari, ci în cele mici, la îndemână.