Cu destul de mulți ani în urmă, când am intrat în învățământ, m-am văzut pusă într-o dilemă care nu mi-a dat pace: să folosesc sau nu pedepsele și recompensele? Mă ajută pe termen scurt sau mă sabotează pe termen lung? Auzeam opinii pro și contra, fiecare susținută cu argumente, unele mai convingătoare decât altele.
Cum mă aflam la final de master — și, mai ales, cum tocmai apăruse în viața mea fetița mea — am decis să fac din acest subiect tema lucrării mele. Mă simțeam dublu responsabilă să ajung la rădăcina problemei: ca învățătoare și ca mamă.
Și nu mare mi-a fost mirarea să descopăr că adevărul nu locuiește în extreme. Ca în toate lucrurile esențiale, echilibrul e cheia.
Ce rol are, de fapt, recompensa
Recompensa nu este dușmanul — dar nici „soluția magică”. Copiii mici nu pornesc cu o motivație intrinsecă solidă. Au nevoie de repere exterioare, de susținere, de îndrumare blândă. Când valorile sunt în formare, cei mici nu le urmează pentru că „așa simt” că e corect, ci pentru că noi le oferim un sens — și, uneori, o direcție.
Adesea, copiii respectă regulile de dragul nostru, nu pentru că sunt deja interiorizate. Iar asta nu e greșit. Așa învață. Așa se construiesc, pas cu pas, autonomia și responsabilitatea.
A fi văzuți este o nevoie profundă a fiecăruia dintre noi, iar limbajele iubirii sunt diferite. Pentru unii, înseamnă timp de calitate, pentru alții — cuvinte de apreciere, dar poate fi și atingerea fizică, sprijinul oferit sau darurile simbolice. Indiferent de forma pe care o iau, toate sunt expresii ale unei nevoi firești — aceea de a fi iubiți și validați.
Validarea procesului, încurajarea constantă, celebrarea reușitelor sunt esențiale, iar acestea nu sunt negociabile. Sunt necesare. Iar noi – ca părinți, dar și ca profesori – e de dorit să le oferim.
Ce facem cu greșelile?
Dincolo de recompense, vine partea care ne pune cel mai tare în dificultate: cum setăm limite? Cum reacționăm la greșeli? Poate că pare că ne ascundem după degete vorbind de consecințe.
Dar nu pedeapsa, ci consecința firească este cea care educă. Și totuși, uneori nu putem să-i lăsăm pe copii să se pună în pericol ca să învețe o lecție de viață. Pentru a preîntâmpina lucruri care le pot afecta integritatea, sănătatea sau siguranța lor, a celor din jur — inclusiv pe a noastră — este bine să intervenim cu limite clare și cu un set de consecințe explicate, negociate dacă vârsta copilului o permite.
Adevărul e că o consecință nu trebuie să vină cu furie, rușinare sau amenințare. Dacă o aplicăm cu patimă sau cu mândrie rănită, ea nu mai educă, ci rănește.
O consecință firească, explicată cu calm și fermitate, poate face mai mult decât o sută de discursuri. La fel cum și o recompensă simbolică – spusă/oferită din inimă, nu din calcul – poate da aripi.
Cum negociem în relația cu copiii
O relație nu se negociază cu recompense. Poate cea mai importantă idee pe care am învățat-o în toți acești ani este că în centrul oricărei decizii nu trebuie să fie „eficiența” metodei, ci conexiunea cu copilul.
Recompensa nu trebuie să înlocuiască bucuria lucrului bine făcut, emoția de a reuși, mândria de sine sau mulțumirea din proces. Altfel, în lipsa ei, dispare și motivația. Ajungem, cum spune Alfie Kohn, să „pedepsim prin recompense” — să transformăm firescul în tranzacție.
Concluzie: cu măsură, cu sens, cu suflet – așa corectăm, așa încurajăm.
Nu cred în parentingul perfect. Cred, în schimb, în reflecția constantă, în alegeri făcute cu intenție și în curajul de a greși cu iubire.
Folosesc uneori recompense? Da. Aplic consecințe? Da. Dar le folosesc conștient, cu grijă, cu întrebări care mă țin ancorată: Ce învață copilul din asta? Ce simte când primește/nu primește? Ce rămâne după ce gestul meu trece? Pentru că, la final, nimic nu contează mai mult decât relația noastră.
Ah, și da, uneori greșesc, dar și eu mă corectez (sau încerc) cu aceeași blândețe pe care o aplic altora. Modelez pentru copilul meu și-mi asum imperfecțiunea, pentru că nu pretind perfecțiunea nici de la ea.
Nu mai țin minte unde am citit, dar a lăsat o urmă profundă în mine: scopul nu este să modelăm un copil supus, ci un adult care a învățat, cu blândețe, să se aleagă pe sine fără a-i răni pe ceilalți și că-n acest proces, copiii nu au nevoie de părinți perfecți, ci de părinți conectați cu sine și cu ei, cu cei mici.
Foto: Freepik
