Cele două iubiri, cea pentru copil și cea pentru tine însăți, nu se exclud. Uneori, au nevoie doar să învețe să trăiască împreună.
Se întâlniseră după săptămâni în care încercaseră să găsească o oră potrivită pentru amândouă. S-au așezat la masa lor obișnuită, ca pe vremea când o cafea nu trebuia programată între lucruri care nu puteau aștepta.
— Ce mai faceți? a întrebat-o prietena ei.
— Mai bine. Cel mic doarme mai liniștit, colicile par să se fi potolit și am început, în sfârșit, să ieșim mai mult din casă.
Prietena ei a ascultat-o, apoi a întrebat:
— Și tu?
— Eu?
A zâmbit ușor, ca și cum întrebarea ar fi surprins-o nepregătită.
— Da. Tu cum ești?
Primul răspuns care i-a venit a fost cel pe care îl dădea aproape tuturor:
— Sunt bine.
Numai că, de data aceasta, cuvintele nu au ieșit imediat.
Știa tot ce se întâmpla cu copilul. Îi cunoștea fiecare plâns, orele de somn, gesturile care anunțau foamea și felul în care trebuia ținut ca să se liniștească. Știa cine este pentru el: brațele în care se simțea în siguranță, vocea pe care o recunoștea, omul de care avea nevoie.
Dar cine mai era ea pentru sine?
Ce îi plăcea acum? Ce își dorea? Ce parte din femeia de dinainte rămăsese acolo și ce parte se schimbase, odată cu maternitatea? Își iubea copilul cu o intensitate pe care nu și-o imaginase posibilă. Nu regreta că devenise mamă și nu își dorea viața de dinainte înapoi. Și totuși, în timp ce încerca să răspundă, a simțit un dor căruia îi fusese greu să-i dea un nume.
— Cred că mi-e dor de mine, a spus în cele din urmă.
Două iubiri care pot exista împreună
Maternitatea aduce în viața unei femei o iubire nouă. O iubire care schimbă centrul de greutate al lumii și reorganizează timpul în jurul nevoilor unei alte ființe.
În această apropiere se poate întâmpla însă ceva despre care vorbim mai puțin. În timp ce iubirea pentru copil crește și ocupă tot mai mult spațiu, iubirea pentru tine nu dispare, dar poate rămâne undeva în urmă.
Ca un prieten foarte drag pe care nu l-ai mai văzut de mult. Știi că este încă acolo. Recunoști ceva din tine într-o fotografie mai veche, într-o melodie sau într-o dorință care revine pe neașteptate. Numai că între voi s-au așezat multe zile în care altcineva a avut nevoie de tine mai mult.
Probabil că de aici vine și vinovăția. Din impresia că, dacă îți este dor de tine, înseamnă că iubirea pentru copil nu îți este de ajuns. Dar cele două iubiri nu se măsoară una împotriva celeilalte. Poți să-ți iubești copilul enorm și, în același timp, să simți lipsa propriei tale prezențe în viața ta.
Identitatea se schimbă, dar nu se șterge
Identitatea se reașază de-a lungul vieții, odată cu relațiile, alegerile și rolurile pe care ni le asumăm. Maternitatea este una dintre aceste mari treceri. Chiar și atunci când este dorită și asumată, schimbă felul în care o femeie se vede și își ocupă locul în lume.
Dar a deveni mamă nu înseamnă că toate celelalte părți ale tale trebuie să dispară. Rolul matern devine o parte importantă a identității tale, fără să o cuprindă în întregime.
Schimbarea se produce treptat. Nu există o zi în care hotărăști să renunți la tine. Doar amâni, puțin câte puțin. Ce îți dorești poate aștepta. Ce simți poate fi pus deoparte. Ce îți lipsește nu pare niciodată suficient de urgent. Dorul acesta de sine nu apare în primele luni. Vine mai târziu, când copilul crește și urgențele se mai liniștesc. Atunci începi să observi că știi foarte bine cine ești pentru el, dar nu mai știi la fel de limpede cine ești pentru tine.
Și lumea din jur poate accentua această estompare. Oamenii întreabă cum doarme copilul, cum mănâncă sau cum s-a adaptat la fiecare etapă nouă. Mai rar o întreabă cineva pe mamă cum s-a adaptat ea la propria transformare. Treptat, numele ei pare să fie înlocuit de rol. Devine „mama lui”, cea care știe ce trebuie cumpărat, programat sau prevenit.
Nu încetează să fie ea. Doar că vechea identitate nu mai cuprinde tot ce a devenit, iar cea nouă nu îi este încă suficient de cunoscută pentru a fi locuită cu ușurință.
Nu îți vrei vechea viață înapoi
Când spui „mi-e dor de mine”, nu spui că regreți că ai devenit mamă. Nu îți vrei trecutul înapoi. Îți dorești să te poți regăsi în viața de acum.
Poate îți este dor de femeia care putea termina un gând fără să fie întreruptă. De cea care știa mai repede ce își dorește. De spontaneitatea ei, de curiozitate, de corpul pe care îl recunoștea sau de libertatea de a avea un timp care nu trebuia justificat.
Dar întoarcerea la sine nu înseamnă să mergi înapoi. Înseamnă să o cunoști pe femeia care ai devenit și să îi faci loc lângă mama care ești.
Pentru că a fi mamă devine o parte din cine ești, fără să le înlocuiască pe celelalte: femeia, partenera, profesionista, prietena — omul cu dorințe, limite și întrebări.
Iar locul acesta nu se construiește doar din câteva ore smulse din când în când. Uneori ai nevoie ca grija și responsabilitatea să fie împărțite cu adevărat, astfel încât să nu exiști doar după ce totul a fost rezolvat pentru ceilalți.
Cum reiei legătura cu tine
Întoarcerea la sine poate începe cu aceeași stângăcie cu care reîntâlnești un prieten după mult timp. Nu știi de unde să începi, cât de mult v-ați schimbat sau dacă vă mai plac aceleași lucruri.
Prima întrebare este, de fapt, foarte simplă:
„Eu ce îmi doresc acum?”
Răspunsul s-ar putea să nu vină imediat. Când te-ai orientat mult timp după nevoile altcuiva, propria voce are nevoie de liniște, de spațiu și de permisiunea de a spune inclusiv lucruri care nu sunt comode pentru ceilalți.
Regăsirea începe cu acel „nu” rostit fără explicații interminabile sau cu o conversație în care nu vorbești numai despre copil sau cu ceva ce faci doar pentru că îți place. Nu pentru a deveni o mamă mai bună, ci pentru că viața ta îți aparține și ție.
Dar întoarcerea la sine nu poate deveni încă o sarcină pe lista mamei și nici un standard de îndeplinit impecabil. Nu este un proiect de recuperare a femeii de dinainte. Este o întâlnire cu femeia care ești acum.
La masa din cafenea, prietena ei nu s-a grăbit să o liniștească și nici să-i spună ce ar trebui să facă. A rămas lângă ea și lângă cuvintele abia rostite. Poate că asta îi lipsea cel mai mult: să fie văzută nu doar ca mamă, ci și ca femeia care exista în interiorul acestui rol nou. Maternitatea o schimbase, dar nu o redusese la un singur rol. Nu dispăruse. Rămăsese doar puțin în urmă, ca un prieten foarte drag pe care nu îl mai văzuse de mult. Iar acum, la masa aceea, începea să-și facă din nou loc.
Corina Cerchez este psihoterapeut, psiholog clinician și supervizor în psihologie clinică. Are o viziune holistică asupra procesului de vindecare și crede că suferința umană este o poveste complexă care merită ascultată prin prisma minții, a corpului și a istoriei noastre familiale.
Foto: Magnific
