Imaginile cu mama din Constanța care și-a lovit fiica pe stradă au stârnit revoltă și au împărțit rapid opinia publică. Unii au condamnat fără ezitare gestul, alții au invocat propria copilărie și ideea că „și noi am fost bătuți”. Dincolo de reacțiile firești pe care le provoacă un astfel de caz, rămâne însă o întrebare esențială: cum ajunge un părinte în punctul în care își pierde controlul?
Am discutat cu psihologul Cristina-Mihaela Raileanu despre burnout-ul parental, semnalele de alarmă pe care le ignorăm prea des și pașii concreți care pot preveni astfel de episoade. Pentru că, înainte de a vorbi despre vină, merită să înțelegem ce se întâmplă cu un om care, după luni sau chiar ani de epuizare, simte că nu mai poate. Iar prevenția începe tocmai din această înțelegere.
Ruxandra Rusan: Cazul mamei din Constanța care și-a lovit fiica pe stradă a stârnit multă revoltă. Dincolo de emoțiile pe care le provoacă, ce vede un psiholog într-o astfel de situație?
Cristina-Mihaela Raileanu: Așa cum am tot scris, nu cred că există părinte care să-i facă rău în mod intenționat propriului copil. Dincolo de revolta și de emoțiile care au împărțit societatea în două tabere: cei care afirmă că „un părinte bun nu își lovește niciodată copilul" și cei care spun că „și noi am fost bătuți și nu am pățit nimic", se află realitatea. Pentru a crește un copil chiar este nevoie de un sat întreg.
În imaginile surprinse am văzut un părinte epuizat, un părinte ajuns la capătul puterilor, un părinte care și-a pierdut controlul și care, într-un astfel de moment, a ajuns să-și rănească copilul. Primul impuls când vedem imaginile este să condamnăm gestul mamei. Sigur, niciun copil nu ar trebui să îndure violență, mai ales din partea părintelui care ar trebui să-i ofere siguranță. Dar dacă ne oprim asupra acestui aspect, pierdem ocazia de a preveni următorul caz.
Căci înainte ca un părinte să ajungă să-si lovească copilul este un drum presărat cu multe semnale de alarmă pe care noi, ca societate le ignorăm: oboseala fizică și psihică, lipsa sprijinului, vinovăția, epuizarea, stresul.
După părerea mea, mai important decât să ne întrebăm cum a putut un părinte să facă asta, este să ne întrebăm ce putem face noi pentru a preveni astfel de situații?
RR: Tot mai des auzim despre părinți epuizați. Ce este, de fapt, burnoutul parental și cum diferă de oboseala obișnuită?
CMR: Când vorbim de burnout parental nu vorbim doar de oboseală obișnuită, ci de epuizare fizică, emoțională și psihică provocată de stresul cronic asociat rolului parental.
Părintele nu mai are resurse, simte că orice ar face nu este suficient. Nu se mai bucură de timpul petrecut cu copilul. Face lucrurile doar pentru ca trebuie făcute. Aud deseori în cabinet părinți care spun: "Nu mai pot", "Simt că explodez", "Nu mai am răbdare", "Sunt un părinte îngrozitor".
RR: Care sunt factorii care îi împing pe unii părinți până la limita pierderii controlului?
CMR: Factorii care îi împing pe părinți la limita pierderii controlului sunt: sentimentul că trebuie să facă totul singuri și că nu au voie să cedeze, stresul, nopțile nedormite și lunile, uneori chiar anii de epuizare. Faptul că poate au spus „nu mai pot”, dar nu au primit sprijin sau chiar nu au avut pe cineva aproape, care să le întindă o mână de ajutor.
RR: Există anumite categorii de părinți mai vulnerabile? De exemplu, părinții singuri, cei fără sprijin din familie sau cei care se confruntă cu probleme financiare?
CMR: Burnout-ul parental poate apărea în orice familie, însă sunt anumite categorii mai vulnerabile: cei care nu primesc sprijin din partea familiei sau a comunității, familii cu situație financiară precară, părinții singuri, familiile care au copii cu nevoi speciale, părinții care au standarde foarte ridicate, părinții care suferă de diverse afecțiuni psihice (anxietate, depresie), propriile experiențe din copilărie ale părinților în care bătaia era considerată o formă normală de educație.
RR: Care sunt semnalele de alarmă că un părinte se apropie de momentul în care ar putea reacționa violent?
CMR: Când ne blocăm emoțiile și funcționăm pe pilot automat, explozia emoțională se poate declanșa oricând. Totuși, sunt niște semne care ne arată că lucrurile nu merg bine: iritabilitatea permanentă, sensibilitatea la zgomote, izbucnirile de furie, lipsa plăcerii în activitățile cu copiii, problemele de somn, starea de oboseală permanentă, gandurile că „nu mai pot", „simt că o să explodez", „nu mă recunosc".
RR: Ce se întâmplă în creier și în corp în acele secunde în care cineva spune: „Nu mai pot”?
CMR: În momentele de stres intens, sistemul nostru nervos intră pe modul de supraviețuire. Apare reacția de luptă, fugă sau îngheț. Pulsul crește, respirația se accelerează, mușchii se încordează, iar cortexul prefrontal, partea responsabilă de autocontrol și luarea deciziilor funcționează mai puțin eficient. În acele momente, capacitatea de autoreglare este profund afectată.
RR: Mulți părinți spun că au ridicat tonul sau au lovit copilul și imediat au regretat. De ce apare această pierdere a controlului?
CMR: Această pierdere a controlului apare pe fondul unei epuizări profunde. Rezervorul emoțional al părintelui este atât de gol, încât nu mai are niciun fel de resurse pentru a răspunde nevoilor copilului. Părintele se simte copleșit de responsabilități. Simte că nu mai poate face față. Iar în această stare, orice reacție de opoziție a copilului, orice criză de plâns poate fi percepută de creierul părintelui ca o amenințare.
RR: Dacă simți că ești la limită și îți vine să lovești copilul, ce poți face concret în acel moment pentru a preveni gestul?
CMR: Cel mai important este să-ți conștientizezi emoțiile, să spui ce simți și dacă este posibil, să ieși din mediul respectiv câteva minute. Putem face câteva exerciții simple de respirație, ne putem da cu apă rece pe față, putem suna pe cineva apropiat. Dacă se întâmplă însă ca aceste episoade să se repete, cel mai bine ar fi să solicităm ajutor de specialitate.
RR: Este în regulă să lași copilul câteva minute într-un loc sigur și să ieși din cameră ca să te calmezi?
CMR: A lua o pauză de câteva minute este mult mai sănătos decât a reacționa impulsiv și a face un gest pe care mai apoi să-l regreți mult timp.
RR: Cum îți recapeți controlul asupra emoțiilor fără să le reprimi?
CMR: Una dintre cele mai importante strategii de reglare emoțională este conștientizarea și acceptarea emoțiilor. Pe moment, ne poate ajuta și să ne distragem atenția de la situația care a declanșat furtuna emoțională, dar pe termen lung este important să cerem ajutorul și să înțelegem cauzele care au dus la reacțiile noastre impulsive.
RR: Când ar trebui un părinte să spună: „Am nevoie de ajutor”? Care sunt semnele că nu mai este doar o perioadă grea?
CMR: Când starea de iritabilitate și de tristețe persistă și afectează modul în care părintele gândește și simte. Când părintele nu se mai recunoaște. Când furia apare din lucruri foarte mici. Când începe să-i fie teamă de propriile reacții. Când țipă foarte des. Când își umilește copilul. Când se transformă în părintele care nu a vrut niciodată să fie.
RR: La cine poate apela? Psiholog, psihiatru, medic de familie, grupuri de sprijin? Ce opțiuni există în România?
CMR: Din fericire, în ultimii ani au aparut tot mai multe asociații, grupuri de sprijin dedicate sănătății emoționale a mamelor și familiilor. Una dintre acestea este Asociația Sprijin pentru mame, care organizează grupuri de suport si oferă consiliere psihologică.
DGASPC sector 6 organizează Grupul de suport - Împreună, cu accent pe reglarea emoțională și sprijin în situații de stres și criză.
Cea mai la îndemană metodă de a solicita ajutor este, însă, prin medicul de familie, cu trimitere către un medic psihiatru sau către un psiholog care are contract cu casa de asigurări.
RR: Ce efecte are bătaia asupra unui copil, chiar dacă părintele spune că a fost „doar o palmă”?
CMR: Primul și poate cel mai important efect este pierderea sentimentului de siguranță. Persoana care ar trebui să-l protejeze devine sursa fricii lui. Copilul devine hipervigilent, anxios, incepe să-și ascundă greșelile, își pierde încrederea în sine sau devine, la rândul său, agresiv.
RR: Care sunt consecințele pe termen lung asupra dezvoltării emoționale și asupra relației dintre copil și părinte?
CMR: De fiecare dată când copilul este lovit, acesta își pierde încrederea în părinte, se distanțează emoțional. Unii dintre copii devin mai liniștiți și mai ascultători, dar nu pentru că au învățat disciplina, ci pentru că trăiesc în frică. Ei caută în altă parte siguranța emoțională pe care părintele nu le-o poate oferi.
RR: Se poate repara relația după un astfel de episod? Ce ar trebui să facă un părinte care regretă sincer că și-a agresat copilul?
CMR: Să recunoască faptul că a greșit. Să-i transmită copilului că nu este vina lui (a copilului) pentru ce s-a întâmplat, că nu este responsabil copilul pentru emoțiile părintelui și că va face tot ce tine de el ca situația să nu se mai repete. Dar vorbele nu sunt de ajuns. Copilul trebuie să vadă că părintele cere ajutor, că învață zi de zi cum să gestioneze într-un mod diferit provocările, că face față mai ușor emoțiilor dificile.
RR: Ce mesaj le-ați transmite părinților care se recunosc în această stare de epuizare și se tem că într-o zi ar putea pierde controlul?
CMR: Le-aș transmite că cel mai important lucru pe care îl pot face pentru copiii lor este să aibă grijă în primul rând de propria persoană. Să ceară ajutor de la primele semne de oboseală, să se odihnească atunci când pot, să accepte orice sprijin atunci când le este oferit, să vorbească despre ce simt și își amintească faptul că nu de părinți perfecți au nevoie copiii, ci de părinți care recunosc când greșesc și care se străduiesc să repare și să facă lucrurile mai bine.
Foto: arhiva personală, Freepik
