Crăciunul, când ești adult, începe de obicei într-o zi care nu are nimic festiv în ea. Poate îți dai seama că se apropie într-o miercuri ploioasă (nu prea mai avem parte de zăpadă iarna) sau pe un final grăbit de noiembrie, când constați că magazinele sunt deja împodobite, un fel de kind reminder că ar trebui să te gândești și tu pe unde ai depozitat globurile. Nu e o revelație în sine, până la urmă Crăciunul vine în fiecare an. Dar mereu mă ia un pic prin surprindere, așa cum ia zăpada autoritățile, an de an. Îmi dau seama că iar nu înțeleg cum a fugit timpul, când a trecut toamna și, mai ales, că iar îmi revine responsabilitatea să pun în mișcare tot mecanismul acela luminos, magic, pe care, în copilărie, îl vedeai gata făcut.
Intrăm în sezonul sărbătorilor fără fanfară, cu încăpățânarea adultului care își duce zilele mai departe, dar și cu un fel de blândețe interioară pe care o simțim chiar și atunci când ne grăbim.
Realitatea e că, în ciuda oboselii, a listelor luuungi de cumpărături și a aglomerației, există în noi o disponibilitate secretă pentru această perioadă, un fel de energie care nu se vede, dar se activează în prezența luminii calde, a mirosurilor familiare, a lucrurilor care apar doar iarna, fie ea și fără zăpadă.
A face sau a fi?
Crăciunul, când ești adult, nu mai e despre atât de mult despre a fi, despre a primi, cât e despre a face și a dărui. Despre a-ți asuma povara invizibilă a detaliilor: bradul, cadourile, mesele, invitațiile, micile aranjamente care nu apar în poze, dar fac atmosfera. Noi, adulții, suntem oamenii care susțin această sărbătoare cu mâinile etern ocupate și cu timpul mărunțit în bucăți. Și tot noi suntem cei care, uneori pe furiș, reușim să găsim câte un strop de bucurie în mijlocul tuturor lucrurilor pe care le avem de făcut.
De cele mai multe ori, bucuria apare în moduri neașteptate. Atunci când deschizi cutia cu globuri și, printre ornamentele noi, găsești globul acela vechi, cu vopseaua ștearsă și cu marginea un pic fisurată (o oglindă cuminte a Crăciunurilor când încă erai copil). Te bucuri și când prinzi unghiul corect al cablului de la instalație, unghiul acela care face beculețele să se aprindă și pe care-l știi doar tu. Altcineva, ar arunca instalația cât colo. Dar tu știi. Plus funda argintie de acum 18 ani, când a fost primul Crăciun cu copilul. În momentele astea mici, timpul se oprește în loc și realizezi că nu trăiești neapărat magia Crăciunului, ci un fel de memorie afectivă care se reactivează fragil, dar autentic.
Apoi, vine nostalgia caldă, cea care nu apasă, ci însoțește și mângâie. Pentru mine, e legată ireversibil de bunica.
Ea nu mai este cu noi de ani buni, dar în preajma Crăciunului o aduc înapoi, o chem și vine sub forma parfumului de cozonac cald, cu rom și nucă. Se întoarce în albeața ștergarului cu care acopăr aluatul să crească, în clipa care oprește mâna să deschidă cuptorul înainte de vreme.
Oricum, cozonacul meu nu iese niciodată ca al ei. Încerc, dar nu reușesc. Și am învățat că e în regulă. Pentru că, în fond, ceea ce caut nu e rețeta, ci continuitatea. Felul acesta în care trecutul trimite în prezent o adiere sub formă de aromă, un fel de carte poștală fără cuvinte, dar plină de sens. Cred că fiecare adult are acest “parfum din alt timp” care revine în decembrie, fie că e parfum de cozonac, aromă de vin fiert cu condimente sau veselia mirosului dinspre oala în care bolborosesc sarmalele.
Copiii noștri interiori
În tot acest efort de a face Crăciunul posibil pentru ceilalți, rămâne însă o întrebare esențială: cum îl mai trăim noi? Cum găsim loc pentru propriul nostru sentiment, acela mic, intim, uneori aproape invizibil, dar atât de important pentru a simți că nu doar organizăm sărbătoarea, ci că facem parte din ea?
Aici apare copilul din noi. El nu dispare odată cu vârsta, doar stă ascuns după facturi, responsabilități, cumpărături, oboseală. Și are nevoie să fie scos la lumină, în special de Crăciun. Al meu nu cere eforturi mari, de fapt se trezește la cele mai mici gesturi de bunăvoință. Vă povestesc ce fac eu, dar sunt convinsă că fiecare dintre noi are propriile „jucării” de bucurat copilul interior.
Aprind luminile în casă în miez de zi. Nu știu dacă are legătură cu copilăria petrecută într-un comunism întunecat, dar lumina caldă de veioză, luminițele din brad sau lumânările schimbă, pentru mine, ritmul interior.
Ascult un colind vechi. Închid ochii și las muzica să-mi spună povestea.
Mănânc prima felie de cozonac, chiar dacă încă nu e „momentul”. E un fel de pact cu mine însămi: bucuria nu așteaptă ora fixă.
Las o seară fără planuri. Fără vizite, fără gătit, fără presiune. Doar o pătură și un film ușurel, reconfortant.
Mă opresc câteva minute lângă brad. Nu ca să-l analizez, ci ca să-l privesc în liniște, ca și cum ar fi pentru prima oară când îl văd.
Aprind o lumânare pentru bunica. Nu din tristețe, ci din recunoștință. Mi se pare un fel de dialog tăcut între lumi.
Gesturile astea mici nu schimbă lumea, dar schimbă ceva în mine. Mă scot din ritmul acela alert și îmi reamintesc că, oricât aș fi crescut, încă am un colț interior în care încape uimirea.
Crăciunul adultului nu e neapărat spectaculos. Nu vine cu artificii emoționale, nici cu revelații grandioase. E făcut din bucăți: oboseală amestecată cu bucurie, nostalgie împletită cu prezență, efort presărat cu momente de liniște. Și, din când în când, apare o clipă atât de blândă, încât pare că anul se oprește puțin ca să îți facă loc: o lumină, un miros, o amintire, un râs neașteptat. Poate că asta rămâne, în final, esența: faptul că, indiferent de câte sarcini avem, în fiecare decembrie există câteva secunde în care copilul din noi ridică ochii și spune, fără cuvinte: „Încă sunt aici. Vreau și eu un cadou”.
