Trăim în era vitezei, a ecranelor și a conectării instantanee. Totul e mai ușor, mai rapid, mai la îndemână. Îți ia o secundă să trimiți un mesaj în celălalt capăt al lumii, din câteva clicuri cumperi orice, iar din două mișcări poți avea în buzunar toate cărțile care odinioară umpleau o bibliotecă și toată muzica din discotecile tinereții noastre și ale bunicilor noștri.
Și totuși, uneori simt un nod mic în gât: dorul de viața „analogică”. Dorul de gesturi simple, de ritualuri care cereau răbdare, de momente care se trăiau altfel, cu mai puțină grabă pentru că nu se putea altfel. Și cât de bine pica să nu te grăbești întruna!
Realitatea este că, deși tehnologia ne-a făcut viața mai comodă decât a fost vreodată în istoria omenirii, ține doar de noi să nu lăsăm să apună de tot unele gesturi mici din viața noastră de dinainte.
Iată șase lucruri pe care, deși tehnologia le-a transformat radical, merită să le păstrăm ca pe niște mici comori și să ne întoarcem, din când în când, la ele. Pentru noi, dar și pentru că e păcat să nu știe și copiii noștri cum miroase o fotografie proaspăt developată.
1. Scrisul de mână
Înainte să existe tastatura, scriam. Scrisori, jurnale, bilețele strecurate în bancă sau notițe pentru cei dragi. Îmi amintesc cum îmi curgea cerneala pe degete și cum închideam caietul repede, ca să nu pătez pagina. Era un gest intim: literele îți trădau starea de spirit, graba sau calmul, frica sau siguranța. Emoția de a primi un plic în cutia poștală era de neînlocuit. Îl desfăceai cu nerăbdare, mirosind hârtia, urmărind scrisul cunoscut și simțind, pentru câteva clipe, că celălalt e acolo cu tine.
Astăzi, aproape totul se reduce la ecrane și mesaje instant. Mi-ar plăcea ca și copiii să descopere bucuria asta: de a-ți vedea gândurile așternute pe hârtie, nu doar pe un ecran rece și impersonal.
2. Fotografiatul cu aparate analogice
Pe atunci, fiecare fotografie era o surpriză. Nu știai ce a ieșit până nu developai filmul. Îmi amintesc așteptarea de la laborator, mirosul chimic al hârtiei foto, când primeai plicul cu poze. Era ca un mic Crăciun de fiecare dată. Descopereai cadre reușite, zâmbete sincere, dar și imagini strâmbe, cu ochii închiși sau cu degetul pe obiectiv. Și le păstrai pe toate.
Albumele acelea groase, cu imagini imperfecte și colțuri de hârtie îndoite, păstrau ceva ce niciun cloud nu poate înlocui: senzația de a răsfoi împreună amintiri, de a arăta poza și de a spune „uite, aici eram noi!”.
3. Muzica pe vinil
Astăzi apăsăm „play” și gata. Dar vinilul era un ritual. Ridicai cu grijă brațul pick-up-ului, așezai discul, potriveai acul și te lăsai cuprins de sunetul acela cald, imperfect, viu. Fiecare zgomot de fond, fiecare mică pocnitură adăugau un farmec aparte, ca un mic semn că muzica trăiește și că e a ta.
Ascultai un album de la cap la coadă, nu în salturi. Muzica nu era un fundal, era un eveniment. Îți pregăteai camera, îți aranjai fotoliul, invitai prieteni și te lăsai prins în poveste. Era o experiență care cerea atenție și răbdare, dar îți dădea în schimb emoție pură.
4. Cărțile fizice
E-readerele sunt practice, dar nimic nu se compară cu mirosul unei cărți, cu foșnetul paginilor, cu semnele de carte improvizate din bilete de autobuz sau frunze presate. Țin minte cum adormeam cu o carte deschisă pe piept, simțind greutatea ei liniștitoare.
Cărțile, în special cele împrumutate de la bibliotecă, purtau urmele cititorilor: colțuri îndoite, sublinieri, pete de cafea, ba chiar un număr de telefon pe care l-am găsit notat în dreptul unui paragraf (Dacă te regăsești în aceste rânduri, mi-ar plăcea să vorbim). N-am îndrăznit să sun, dar regret pânbă azi că am fost atât de timidă. Cărțile erau vii. O carte citită din nou se întorcea pe raft cu amintiri noi, cu pagini mai uzate, dar cu valoare mai mare. Și era un mod de a împărtăși povești, de a lega prietenii.
5. Scrisorile și felicitările
Trimiteai o scrisoare și așteptai. Era timp, era dor, era nerăbdare. Când venea o scrisoare, zgâlțâiam plicul, doar-doar să-mi dau seama dacă ascunde ceva în plus: o poză, o floare presată, un alt bilet. O felicitare scrisă de mână avea greutate, era mai mult decât un simplu „La mulți ani”.
Astăzi, trimitem mesaje automate, emoji și GIF-uri. Frumoase și ele, dar parcă nu mai au aceeași căldură. Scrisoarea era palpabilă, vie, un obiect care purta emoție și care putea fi păstrat ani de zile într-o cutie.
6. Jocurile de societate
Serile de vară cu prietenii, strânși în jurul mesei, cu zaruri, cărți sau pioni colorați. Râsete, dispute amicale, planuri de strategie. Azi avem jocuri online, dar parcă nu se compară cu bucuria aceea de a fi toți împreună, fără ecrane între noi.
Era ceva special în interacțiunea față în față: gesturi, priviri, glume spuse la momentul potrivit, îndrăgostiri fulgerătoare, pungi de pufuleți, râsete.
Îmi amintesc cum jocurile de societate transformau o seară obișnuită într-o amintire de neuitat, fie că ne strângeam acasă la cineva, fie că eram în curte, în parc sau în spatele blocului.
E drept: tehnologia ne face viața mai simplă, dar nu ar trebui să ne lase fără aceste bucurii simple. Ține doar de noi să le readucem, măcar din când în când, în viețile noastre. Pentru noi și pentru cei mici care cresc acum. Să știe și ei cum e să scrii o scrisoare, să asculți un vinil sau să răsfoiești un album cu poze adevărate. Să guste din această lume mai lentă, imperfectă, dar infinit mai plină de suflet.
