Ce săptâmână este aceasta?
Cea în care numărul celor care au nevoie de asistență umanitară ca urmare a operațiunilor militare din Gaza a depășit 3 milioane.
Sau cea în care războiul din Ucraina a împlinit 1000 de zile.
Sau cea în care schimbul democratic de putere de peste ocean face planeta să tremure.
Sau cea în care ai fost anunțat că locul unde muncești nu mai are nevoie de tine.
Sau cea în care soțul te informează ca nu te mai iubește și vrea să divorțați.
Sau cea în care controlul de rutină descoperă un nodul.
Săptămâna viitoare va fi o combinație diferită de dezastre, alimentate de schimbările climatice, geopolitică, teorii ale conspirației si alte forțe care sunt dincolo de controlul nostru. Deși catastrofele fac parte din experiența omenească - oricât de tare ne străduim, nu putem să ținem la distanță moartea și tragediile - trăim vremuri în care veștile ne găsesc din ce în ce mai repede, le avem la un scroll distanță.
Dacă acum 100 de ani oamenii aflau doar ce se întâmpla în jurul lor - nu multe, rareori o veste de departe, azi suntem invadați cu informații care se adaugă la propriile noastre vieți și ale celor dragi nouă. Existența noastră colectivă s-a transformat și continuă să se transforme - orice conflict sau situație dificilă agravând incertitudinea și suferința, mai ales pentru cei care le trăiesc direct dar și pentru cei care le privesc îngroziți derulându-se de departe.
Ce se mai întâmplă cu fericirea?
Desigur, fericirea prevalează când se poate. Găsim moduri prin care să trecem prin fiecare săptămână cu ce abilități de a face față avem, fiecare, la îndemână. Însă dezastrele - fie planetare, fie foarte intime - ne cer mult mai mult decât să facem față. În fapt, ne cer acceptarea completă sau radicală.
Acceptarea radicală este curajul de a vedea și a permite realității să existe așa cum este, nu așa cum ne-o dorim. La prima vedere, ideea de a accepta dezastrele de săptămâna aceasta pare rețeta pentru mai multă îngrijorare și suferință. Să nu confundăm noțiunea de acceptare cu consimțirea sau pasivitatea în legatură cu ceea ce întâmplă.
Această abordare, atunci când o aplicăm corect, ne oferă un refugiu in fața vremurile tumultoase sau o cale de a merge înainte cand ne găsim într-un blocaj.
Mindfulness și compasiune
Acceptarea radicală se naște din două capacități: mindfulness și compasiune.
Mindfulness este abilitatea de a recunoaște ce se petrece în interiorul nostru acum, în special de a observa și a numi emoțiile pe măsură ce ele își fac simțită prezența. Compasiunea deschide inima față de aceste experiențe interioare. Un mod simplu prin care poți aduce acceptarea radicală în viața ta este sub forma unei întrebări: Ce se întâmplă acum în interiorul meu și pot să trăiesc asta cu bunătate?
E posibil ca răspunsul tău sa fie NU, iar asta este în regulă. Acceptarea radicală înseamnă și a accepta ceea ce nu putem accepta în acel moment. Pentru o persoană care și-a pierdut agoniseala de o viață în inundații, care nu are căldură și electricitate în prag de iarnă și nu mai suportă frica și deznădejdea, acceptarea radicală nu este despre încuviințarea situației. Mai degrabă, i-ar oferi permisiunea să recunoască momentul prezent și că acesta este pur și simplu prea copleșitor pentru a fi procesat pe deplin.
Un beneficiu esențial al acestei practici este că ne ajută să ieșim din starea de luptă, fugă sau blocaj atunci când hormonii stresului ne inundă corpul și creierul „primitiv” preia controlul.
Această reacție evolutivă la stres are rolul ei, dar dacă nu este gestionată, ne poate determina să luăm decizii mai puțin înțelepte, bazate pe emoții de panică și furie. Putem ajunge să ne neglijăm sau să recurgem la comportamente distructive cum ar fi să nu dormim sau să ne descărcăm frustrările pe ceilalți.
Reducem sursele de stres
Când apelăm la acceptarea radicală prin atenție conștientă și compasiune, starea de alarmă a minții și a corpului este transformată.
Această tranziție nu poate avea loc fără un moment de pauză. Încetinim ritmul suficient de mult pentru a ne observa emoțiile și a le întâmpina cu o prezență blândă. Acesta este preludiul acceptării radicale.
Găsirea acestei liniști este, fără îndoială, dificilă atunci când suntem bombardați de informații – de la știri, până la apeluri disperate de ajutor de la oameni blocați în podurile caselor lor în timpul viiturilor.
Navigarea obsesivă pe internet face imposibilă acceptarea radicală. Viteza stimulilor exteriori ajunge să submineze capacitatea noastră de a ne accesa resursele interioare. Cu cât lumea noastră este mai rapidă, cu atât ne ascultăm mai puțin emoțiile, procesăm mai puțin informațiile într-un mod util, ne prindem mai mult în stereotipuri și prejudecăți... nu mai gândim lucrurile cu adevărat.
Atunci când sunt cuprinsă de emoții puternice precum furia și tendința de a învinui, încerc să privesc în interior. În loc să mă concentrez pe cât de rea sau greșită este acea situație, mă întorc către propriile mele emoții, cu atenție conștientă, pentru a înțelege ce le motivează.
De exemplu, sub furie se află frica iar sub aceasta se află compasiunea. Dacă reușim să revenim la această compasiune, putem răspunde într-un mod cu adevărat util pentru lume.
Cum ne sabotăm singuri
Uneori, calea spre acceptarea radicală este blocată de propriile noastre sentimente de inadecvare. Putem simți un eșec atunci când suntem stresați, ceea ce ne poate bloca ulterior în anxietate sau confuzie. S-ar putea să simțim că nu ajutăm suficient sau că am luat decizii greșite. Aceasta contribuie la un sentiment de nevrednicie, un sentiment copleșitor de eșec personal care poate submina relațiile, creativitatea, capacitatea de a munci și bucuria de a trăi. Această stare de insuficiență ne împinge să devenim reactivi, iar acțiunile noastre ajung să fie dictate mai degrabă de nesiguranță și mai puțin de o stare de prezență.
În același timp, aceste sentimente de inadecvare ne pot determina să apelăm la judecată și vinovăție, fie că sunt îndreptate către noi înșine sau către alții. Acestea sunt modalități obișnuite prin care încercăm să organizăm haosul din fața noastră, în efortul de a recăpăta controlul. Dacă ne judecăm aspru pe noi înșine sau facem același lucru cu alții care încearcă să supraviețuiască unei crize, obținem o ordine temporară dar nu o ușurare autentică. În plus, aceste reacții ne separă de ceilalți.
Când ne oprim și recunoaștem sentimentele de insuficiență, când practicăm auto-acceptarea radicală, putem cultiva curaj, compasiune și elasticitate, ceea ce ne ajută să răspundem provocărilor cu o capacitate mai mare.
Acceptarea radicală ne amintește că nu suntem singuri
De exemplu, când simțim anxietate, răspunsul ar putea fi rapid: să recunoaștem și să numim anxietatea, să permitem experienței să existe fără judecată, fără să încercăm să o ignorăm sau să o schimbăm, să investigăm cu interes și grijă o senzație de strângere în piept și să ne îngrijim cu auto-compasiune. Grija nu trebuie să fie elaborată. Simplul gest de a pune o mână pe inimă și de a spune cu blândețe că este în regulă poate fi suficient pentru a recunoaște cu delicatețe impactul emoțiilor.
Când ne reconectăm cu grija care se află sub emoțiile noastre, devenim mai capabili să avem grijă de noi înșine și să lucrăm împreună cu ceilalți, empatizând, colaborând și găsind soluții în momente grele.
Foto: Freepik
