Singurătatea a devenit, în ultimii ani, un fel de Camino al existenței, mai ales în lumea spirituală.
Tot mai mulți maeștri spirituali aduc omagiu singurătății și îşi încurajează susținătorii să se autoizoleze, pentru că un om cu adevărat spiritual este împăcat cu ideea de singurătate: știe că am venit singuri pe această lume și că vom pleca, de asemenea, singuri.
Iar singurătatea devine un fel de probă de foc pe care trebuie să o treci, ca ființă umană, pentru a demonstra că meriți să treci la un nivel mai evoluat al existenței tale.
Diferența dintre singurătate și solitudine
Omul este o ființă socială, se descoperă pe sine și crește din interacțiunea cu ceilalți și din oglindirea cu celelalte ființe umane. Astfel, mulți dintre noi ajungem să încurcăm ideea de singurătate cu cea de solitudine.
Singurătatea este o stare în care te simți izolat de ceilalți oameni, vine din sentimentul că îți lipsește ceva, că ești abandonat, neiubit, poate chiar că îți este interzis sau refuzat de divinitate să te bucuri de prezența celorlalți. Aici nu este vorba despre a sta singur într-o cameră, deoarece acest sentiment de abandon se poate manifesta și în mijlocul mulțimii. În general, în singurătate experimentezi o lipsă, un gol interior și te simți înstrăinat de ceilalți.
Solitudinea rezidă în alegerea de a sta singur, fără însă a experimenta teama sau durerea de a te simți singur. Practic, alegi să mergi în peștera interioară, te retragi voit în interiorul tău pentru a-ți identifica și îmbrățișa stări, neputințe, frici. Te privești în Oglinda Adevărului, căpătând o perspectivă mai detaliată a ființei tale și începi să te privești cu sinceritate: „cine sunt eu?” În acest spaţiu interior, te hrănești cu energie și crești.
Tu devii o insulă, în tine, menținând în același timp contactul cu ceilalți, bucurându-te de compania lor, cerând ajutorul la nevoie și alegând sa te îndepărtezi, dacă simți să o faci.
Atunci când tu însuți îți ești o companie minunată, experimentezi cu ușurință solitudinea. Atunci când vrei să amâni întâlnirea cu tine sau nu-ți place compania ta, ești în singurătate.
Singurătatea nu este însă un Bau-Bau al timpurilor noastre moderne. Modul în care o experimentăm depinde doar de felul în care ne raportăm la ea, de ce credem noi că înseamnă singurătatea, de cum ne-o definim. Momentele reale de întâlnire cu noi înșine sunt un dar divin. Dar nu acestea în sine ne sperie, ci faptul că asociem singurătatea cu abandonul, cu lipsa iubirii, cu lipsa șansei, cu un destin crud. Și pe aceste teren nefericit de fertil te întâlnești cu cei care îți confirmă implacabil că ai o problemă, că ceva nu este în regulă cu tine, că ești defect și, implicit, vinovat pentru că ceilalți se îndepărtează de tine, fără să acorde atenție emoțiilor tale. Ca să scapi de acest stigmat a cărui apăsare începi parcă să o resimți tot mai profund, începi să îți înăbuși emoțiile, ignori corpul, mimezi fericirea și chiar accepți lângă tine partenerii cei mai nepotriviți.
Când suntem cei mai vulnerabili
Presiunea devine și mai mare dacă ești femeie și ai trecut de 40 de ani sau dacă ești, de exemplu, lider într-o companie.
Ți se va vorbi despre șansele tot mai mici pe care le ai, ca femeie, să întâlnești partenerul potrivit, iar toate acțiunile tale vor fi privite ca gesturi disperate de a atrage un partener.
Ca lider, ți se va bate monedă pe fenomenul de singurătate a liderului. Ți se va inocula și întreține convingerea că liderii nu au dreptul să ceară sfaturi sau să-și arate vulnerabilitatea, pentru că oamenii din jur ar putea crede că nu ai capacitatea de a conduce. Aceasta este o percepție care afectează modul liderilor de relaționare și pare un fel de cruce autoimpusă : sunt lider, deci sunt singur.
Si atunci, mai este singurătatea o alegere?
De fiecare dată când te simți separat de ceilalți, trădezi ceva din tine și refuzi să vezi că toți suntem conectați sub o formă sau alta, ALEGI.
De fiecare dată când fugi de tine, pentru că nu-ți place ce vezi, ALEGI.
Când îi judeci pe ceilalți și intri în competiții inutile, ALEGI.
Când te privești cu sinceritate și acceptare, când te încarci cu propria ta energie și conștientizezi că nu ești separat de ceilalți, ALEGI.
Atunci când te vezi si te accepți așa cum ești, solitudinea vine la pachet cu emoția de a fi suficient. Asta nu înseamnă să te izolezi de ceilalti, ci să fii responsabil pentru viața ta, alegerile tale, fără să fii dependent de cineva.
Așadar, cum te accepți? Ce faci să te accepți? Ce vezi la tine? Ce îți spui în gând și cum te judeci/critici? Care este comportamentul tău față de tine? Dar față de ceilalți și de viață?
Acestea sunt întrebări cheie, care te ajută să crești în solitudine. Observă cum practici neacceptarea și apoi vei afla și cum să faci contrariul. Răspunsurile stau în fața ta, fac parte din în viața ta de zi cu zi.
A fi bine tu cu tine nu vine la pachet cu separarea de cei dragi sau de partenerul de viață. Vine, însă, cu asumarea deciziilor, cu înțelegerea faptului că nu este nevoie să cauți în exterior ceea ce este deja în tine, că fericirea ta nu depinde de alții și nu ai nevoie să ceri în exterior ce îți poți da chiar tu.
Foto: Freepic
