Intr-o zi de 10 mai, in 1936, avea loc inaugurarea oficiala a Muzeului Satului din Bucuresti. Deschiderea oficiala a Muzeului Satului a avut loc in prezenta regelui Carol al II-lea, iar pentru public, cu o saptamana mai tarziu, la 17 mai 1936, concomitent cu cea a intregului parc Herastrau (rod al unei ample lucrari peisagistice si de hidroamelioratii desfasurate intre 1932-1937, care au condus la aparitia unei salbe de lacuri si a multor spatii recreative). In discursul inaugural, profesorul D. Gusti sublinia ca Muzeul National al Satului "Dimitrie Gusti" este un muzeu original, care nu a fost creat dupa modelul muzeelor in aer liber existente la acea vreme in Europa, acestea fiind, dupa opinia lui, "prea etnografice" si "in mare masura romantice". Noul muzeu trebuia "sa placa nu numai ochiului, ci si sa infatiseze lucruri adevarate", el fiind, in viziunea sa, "un sat-muzeu", sinteza a tuturor satelor din intreaga Romanie. In anii `30, in Europa, existau doar doua muzee in aer liber: Muzeul Skansen din Stockholm (Suedia, 1891) si Muzeul Bigdo din Lillehamer (Norvegia ). In tara noastra, la vremea respectiva, isi avea deschise portile, pentru public, Muzeul Etnografic al Transilvaniei din Parcul "Hoia", de la Cluj, fondat in 1929 de catre profesorul Romulus Vuia. In Romania, ideea crearii unui muzeu in aer liber se infiripa inca din cea de-a doua jumatate a secolului al XIX-lea. In 1867, Alexandru Odobescu, eminent om de cultura, propunea prezentarea, in cadrul Expozitiei Universale de la Paris, intr-un pavilion special amenajat, a unor monumente de arhitectura populara. In etapa sa de inceput, intre 1936-1940, Muzeul National al Satului "Dimitrie Gusti" dispunea de 6.5 hectare de teren. Pe acest teren au fast amplasate 33 de complexe autentice, transferate din satele cercetate: case cu anexe gospodaresti, o biserica (din Dragomiresti, jud. Maramures), troite, instalatii tehnice, fantani si un scranciob. Dispunerea lor s-a facut dupa un plan elaborat de dramaturgul si scenograful V. I. Popa. Acest plan, care in buna masura este valabil si astazi, tinde sa reproduca harta Romaniei, prin gruparea monumentelor de arhitectura si de tehnica populara dupa criteriul vecinatatii geografice a localitatilor de provenienta, in sectoare reprezentand marile provincii istorice ale tarii.