Am o amintire foarte clară din copilărie. Era vară, după-amiază, iar strada era plină de copii pe biciclete. Nimeni nu purta cască, nimeni nu era strigat din zece în zece minute de la balcon, nimeni nu avea aplicația de localizare activată în telefon pentru că telefonul era sus, în apartament, pe hol și era fix. Eram, pur și simplu acolo, pe strada din spatele blocului și lumea noastră se întindea cât vedeam cu ochii.
Ne întorceam acasă când începea să se întunece sau când ne era mult prea foame. Se întâmpla să ne certăm și să ținem supărarea cu zilele, alteori ne împăcam repede, mai ales dacă nu prea erau copii jos la joacă. Deși nu aveam telefoane sau tablete (ce ciudățenie, ar zice un copil de azi), inventam jocuri din nimic, făceam planuri, luam decizii fără să ne dăm seama că sunt decizii.
Am înțeles mult mai târziu, după ce am devenit părinte, că acea copilărie aparent haotică, fără prea multe reguli, era de fapt un fel de școală invizibilă pentru ceea ce am devenit la maturitate.
Recent, am citit un articol care confirmă ceea ce intuiam, iar concluziile sunt susținute de observațiile mai multor psihologi și sociologi care studiază copilăria.
Ideea centrală este simplă și, într-un fel, contraintuitivă: generațiile crescute în anii ’60 și ’70 par să fi dezvoltat o reziliență emoțională remarcabilă nu pentru că au beneficiat de metode de parenting mai bune, ci tocmai pentru că au crescut într-un context în care copiii aveau mult mai multă libertate. În literatura de specialitate, există chiar un termen pentru această realitate: „benign neglect”, o formă de distanță parentală de bun augur, care îi obliga pe copii să învețe devreme să se descurce singuri.
Termenul sună mai dur decât este în realitate. Nu vorbește despre lipsa iubirii sau despre indiferență. Se referă, mai degrabă, la acea distanță naturală dintre adulți și copii, o distanță care le dădea șansa celor mici să-și construiască singuri experiențele.
Copiii acelor ani petreceau mult timp afară. Cartierul devenea un fel de teritoriu de explorat, iar regulile se inventau pe loc. Dacă apărea un conflict, nu exista întotdeauna un adult care să intervină. Când apărea plictiseala, nu veneau părinții cu activități pregătite, nimeni nu angaja animatori îmbrăcați în Mickey Mouse. Era responsabilitatea noastră să umplem acel gol.
Privind înapoi, mulți dintre cei care au crescut în acea perioadă spun același lucru: nu simțeau că le lipsește ceva. Din contră, își amintesc libertatea aceea ca pe un spațiu în care au învățat lucruri esențiale fără să știe că le învață.
Autonomia apărea natural. Chiar și deciziile mici – unde mergem, ce joc jucăm, cum rezolvăm o ceartă – deveneau exerciții de responsabilitate.
Frustrarea, inevitabilă în orice grup de copii, nu era imediat amortizată sau moderată de intervenția unui adult. Așa că trebuia să înveți să o gestionezi, să o lași să treacă, să găsești o soluție.
Iar plictiseala, atât de temută astăzi, devenea de multe ori punctul de plecare pentru imaginație.
Toate aceste experiențe, aparent mărunte, construiau în timp un fel de rezistență emoțională. Copiii învățau, pas cu pas, că pot face față lucrurilor care nu ies perfect. Dacă privim la copilăria de astăzi, diferența este evidentă. Copiii sunt supravegheați mai atent decât oricând. Există telefoane, aplicații de localizare, programe bine structurate și activități planificate aproape până la minut. Părinții știu în fiecare secundă unde sunt copiii lor, ce fac și, de multe ori, cu cine vorbesc.
Te-ai aștepta să le fie mai bine decât ne era nouă. Însă psihologii observă o creștere semnificativă a anxietății în rândul copiilor și adolescenților. Desigur, explicațiile sunt complexe și nu pot fi reduse la un singur factor. Lumea este mai rapidă, mai conectată, mai presantă decât era acum câteva decenii, iar accesul nelimitat la tehnologie vine cu un preț pe care cred că încă nu îl înțelegem deplin. Totuși, apare tot mai des o întrebare incomodă: ce se întâmplă atunci când fiecare obstacol din calea copilului este îndepărtat înainte ca el să aibă șansa să încerce să-l depășească singur?
Copilăria noastră nu a fost ideală. Existau riscuri reale, iar standardele de siguranță erau mult mai relaxate decât sunt astăzi. Privind înapoi, pare surprinzător că am reușit să supraviețuim (noi ne jucam pe un șantier unde comuniștii dărâmaseră casele și construiau blocuri. Aș face infarct dacă mi-aș vedea copilul în acel mediu, sărind peste betoane și bare de fier ruginit, printre buldozere și macarale). Dar acea libertate avea și un efect secundar important. Ne obliga/permitea nouă, copiilor, să exersăm, zi după zi, mici forme de adaptare. Să negociem, să ne asumăm, să ne ridicăm după o căzătură, să ne bazăm unii pe alții și să învățăm din propriile greșeli.
În mod paradoxal, lipsa controlului permanent devenea un fel de antrenament emoțional.
Nu putem – și probabil nici nu ar trebui – să recreăm exact acea copilărie pentru copiii noștri. Lumea s-a schimbat prea mult pentru asta, dar există, totuși, o lecție care merită păstrată. Copiii au nevoie de protecție, desigur. Dar au nevoie și de spațiu în care să încerce lucruri fără ca un adult să intervină imediat. Spațiu să greșească fără ca greșeala să fie reparată pe loc. Spațiu să se plictisească, pentru că uneori exact din acel gol apare imaginația. Spațiu să-și repare singuri relațiile cu colegii și prietenii, spațiu să crească și să se formeze autonom.
În acele momente aparent banale, de timp liber, de joacă liberă, copilul descoperă ceva foarte important: că poate să se descurce. Iar sentimentul acesta, odată construit, rămâne cu el și după ce copilăria se termină.
Foto: Freepik
