Sunt știri care îți dau peste cap tot sistemul de valori și pentru că îți amintesc, brutal, că lumea copiilor noștri nu e spațiul sigur la care visează orice părinte.
Dacă serialul britanic „Adolescence” ne-a pus pe gânduri (o vreme!), scenariul s-a transpus în realitatea noastră românească și e greu să accepți ideea că așa ceva se poate întâmpla în proximitatea ta, că o familie a rămas fără copilul iubit, că alți copii au fost capabili să ucidă.
Ne gândim că adolescența e despre uși trântite, replici tăioase și camere vraiște, dar e important să nu uităm că poate să apară, acolo, un amestec inflamabil de singurătate, anxietate, lipsă de ghidaj, frustrare, invidie și acces la prea mult, prea repede.
Episodul Magic People cu Maria Coman – psihoterapeut, om de televiziune și părinte – pornește de la cazul extrem din județul Timiș, care a zguduit recent România, și ajunge acolo unde discuția e cu adevărat utilă: la rădăcinile răului. La copilăria mică, la absențe, la toate lucrurile care nu se văd în dosarele penale, dar care se construiesc lent, în ani de zile. Și pe care le putem schimba, cu condiția să devenim conștienți de ele la timp.
Maria vorbește dintr-o dublă perspectivă: cea profesională și cea intimă, de părinte. Și spune din start că aceste două perspective nu se suprapun mereu. Ca psiholog, poți analiza mecanisme, traume, contexte. Ca părinte, însă, emoția e alta, mult mai viscerală: frica aceea care te lovește direct în stomac. Dacă se poate întâmpla așa ceva acolo, se poate întâmpla oriunde.
Pentru a explica ce se află în spatele unor acte de violență extremă, Maria aduce în discuție un caz din cartea „Băiatul care a fost crescut ca un câine”. Este povestea unui adolescent care comite o crimă, fără să pară că simte vreo urmă de remușcare. Ce a descoperit autorul, psihiatru? O copilărie lipsită aproape complet de conectare umană. Un copil care a învățat, foarte devreme, că, atunci când plângi, nu vine nimeni.
„Ființa umană nu crește doar cu mâncare. Nu crește doar cu apă. Crește și cu conectare”, spune Maria. Iar această propoziție e, de fapt, cheia întregii discuții.
Copiii singuri ai ultimelor decenii
România ultimilor 30 de ani a produs generații întregi de copii crescuți în absență: părinți plecați la muncă în străinătate, familii mutate departe de rețelele de sprijin, comunități destrămate. În lipsa „satului” care, cândva, creștea un copil, mulți au crescut cu bunici obosiți, cu părinți epuizați sau cu ecrane care au ținut loc de prezență.
Maria observă un lucru simplu și dureros: refugiul cel mai ușor pentru adulții copleșiți este telefonul sau tableta. Copilul e liniștit, problema pare rezolvată. Doar că peste ani, același copil ajunge în cabinet, iar părinții spun disperați: „Nu se mai dezlipește de calculator”. Nu e un accident, ci o continuitate.
Adolescenții de azi: anxioși, supraexpuși, comparați constant
Dacă ar fi să rezume într-un cuvânt starea emoțională a adolescenților cu care lucrează, Maria alege „anxietate. Foarte multă anxietate”. Nu pentru că ar fi „mai slabi”, ci pentru că sunt expuși la informație, imagini și presiuni înainte ca mintea lor să fie pregătită să le proceseze. Copiii ajung în contact cu sexualitate explicită, cu standarde de frumusețe nerealiste, cu idei despre bani, succes și valoare personală mult prea devreme. Diferența față de adolescența generațiilor anterioare este una esențială: atunci puteai să nu vezi. Acum, conținutul vine peste tine, indiferent dacă îl cauți sau nu.
În paralel, bullying-ul rămâne o realitate subraportată și prost gestionată. Nu doar între copii, ci uneori chiar din partea adulților din școală. Mulți copii tac ani la rând de frică să nu-și supere părinții sau să nu fie pedepsiți. Iar intervențiile sistemice sunt, de cele mai multe ori, formale și superficiale.
Emoții mari, frâne slabe
Cum se ajunge de la frustrări cotidiene la violență extremă? Adolescența este o perioadă a emoțiilor intense și a reacțiilor rapide. Furia poate fi, la adolescenți, inclusiv un simptom de depresie. Iar când emoțiile sunt foarte puternice, capacitatea de a lua decizii bune scade dramatic.
Chiar și atunci când există o formă de planificare, decizia inițială a fost luată sub impact emoțional. Apoi intervine componenta morală: „Depinde ce valori morale ai cultivate. Ce ai văzut. Ce ai auzit. Sau ce nu ai văzut și ce nu ai auzit.”
Dacă nu ai cunoscut conectarea, dacă celălalt nu a însemnat mare lucru pentru tine, empatia nu apare automat. Iar fără empatie, frânele interne pot lipsi exact când ar fi mai necesare.
Vinovăția părinților și confuzia limitelor
O mare parte din discuție se întoarce, inevitabil, spre părinți. Spre confuzia dintre control și încredere. Spre întrebările fără răspuns clar: până unde verifici telefonul copilului? Până la ce vârstă? Când lași libertate și când pui limită?
Maria spune limpede: adolescenții au nevoie de limite. Fără ele, se simt pierduți. Limitele nu sunt pedepse, ci forme de siguranță. Nu sunt despre putere, ci despre predictibilitate.
În același timp, mulți părinți sunt conduși de propria anxietate și de vinovăția moștenită din generațiile anterioare: ideea că „dacă ceva nu merge, e vina ta”. De aici tendința de a compensa excesiv, de a oferi totul, de a elimina frustrarea – exact lucrul care îi privează pe copii de una dintre cele mai importante abilități: toleranța la frustrare.
De ce educația emoțională nu e un moft
„Educația emoțională previne infracționalitatea”, spune Maria, și explică: o persoană care știe să-și recunoască și să-și gestioneze emoțiile are mai puține șanse să răspundă cu violență, să dezvolte dependențe sau să se blocheze în viață.
Mai mult, educația emoțională are inclusiv un impact economic. Oameni funcționali, care pot munci și relaționa fără a fi paralizați de anxietate sau depresie, înseamnă o societate care funcționează mai bine.
Responsabilitatea, spune ea, nu aparține doar familiei sau doar școlii. Aparține tuturor: părinți, profesori, comunități și stat. Avem nevoie de „sat”, dar și de „stat”. De intervenții coerente, nu de reacții punctuale. De a începe de undeva, chiar dacă nu știm încă perfect de unde.
3 pentru acasă
1. Fă o pauză între stimul și răspuns.
Când emoția îți crește în relația cu copilul sau adolescentul, oprește-te o secundă. Respiră. Spațiul acela mic poate schimba complet reacția.
2. Acceptă emoția, dar limitează comportamentul.
Orice emoție este tolerabilă. Nu orice comportament. Emoțiile pot fi validate, comportamentele agresive, însă, nu.
3. Amintește-ți că, în adolescent, există încă un copil.
Un copil care are nevoie de ghidaj, nu de control total și nici de abandon. Lasă-l să ceară ajutor și nu-i rezolva toate problemele.
