Avea bunica o prietenă care îmi vine în minte de fiecare dată când aud expresia „după muncă, și răsplată”. Era o femeie ordonată, atentă, muncitoare, genul de om care își ducea viața și își „ținea” casa cu grijă și cu o răbdare aproape ritualică. În dulapul ei existau mereu două lumi bine delimitate: hainele de zi cu zi și hainele bune. Pe cele bune le păstra pentru „după”, fără ca acest „după” să fie clar definit în timp.
După pensie, spunea ea. După ce se mai liniștesc lucrurile. După ce va avea timp. Atunci urma să înceapă viața adevărată: ea și soțul, pensionari, mergând la Băile Felix, făcând vizite îmbrăcați frumos, ca niște oameni care au muncit o viață și, în sfârșit, își permit să se bucure.
Avea blănuri adevărate, bijuterii pe care îmi dădea voie să le admir când mergeam cu bunica în vizită, pantofi și genți din piele, toate așezate cu grijă în dulap, ca într-un muzeu al amânării. Erau puse la păstrare cu o grijă care nu avea legătură cu zgârcenia, ci cu un soi de respect. Nu voia să le strice, nici să le consume înainte de momentul potrivit.
Ei bine, mult așteptatul moment potrivit n-a mai venit, cel puțin nu așa cum era el planificat cu migală. Soțul ei a murit înainte de pensie, ea n-a mai mers nicăieri, iar hainele au rămas în dulap, mâncate de molii. Bijuteriile s-au înnegrit, uitate în cutii. Nu pentru că nu le-ar fi iubit, ci pentru că le iubea prea mult ca să le folosească. „Un singur regret am”, le spunea prietenelor, în timpul partidelor de remy la care eram și eu tolerată, uneori. ”N-am știut să-mi trăiesc viața”.
O poveste despre zicale
Povestea asta nu e, de fapt, despre haine. E despre felul în care amânăm viața în numele unei siguranțe imaginate, eventual susținuți de câte o zicală care ne devine mantră. Dar nu toate zicalele sunt sănătoase. Bătaia nu e ruptă din Rai. Unde dă mama nu crește. Iar „după muncă, și răplată”, iată, ar putea fi o interpretare păguboasă dacă nu stabilim clar care e momentul oportun să ne bucurăm de viață.
E o poveste despre convingerea că va exista un moment mai potrivit, mai stabil, în care toate problemele vor dispărea, doar ca să ne lase să ne trăim și noi viața.
Trăim mult în acest „după ce”. După ce termin asta. După ce mai rezist puțin. După ce trece perioada. După ce va fi mai ușor. Viața, însă, nu pare să țină cont de aceste planuri. Ea se întâmplă exact în timp ce noi ne pregătim pentru mai târziu.
Filozofia a vorbit dintotdeauna despre această amânare elegantă, dar ne oferă și antidotul. „Memento mori” (amintește-ți că ești trecător) sună, la prima vedere, deprimant. Dar pentru stoici nu era un îndemn la tristețe, ci la claritate. Marcus Aurelius scria despre efemeritate nu ca despre o pierdere, ci ca despre un argument pentru a trăi conștient.
A-ți aminti că ești muritor nu înseamnă să te sperii, ci să nu mai amâni ce contează.
Privit așa, memento mori nu e despre sfârșit, ci despre intensitatea prezentului, despre a nu-ți ține bucuriile în sertar, ca la muzeu, în așteptarea unei vieți perfecte. Pentru că, așa fragilă și plină de suspans cum e, viața e perfectă în sine.
Bucurie, vină și frică
Mulți dintre noi trăim cu o vină difuză legată de bucurie. Avem impresia că trebuie să suferim înainte să ne fie permis să ne simțim bine și că relaxarea trebuie câștigată prin epuizare. Că bucuria fără motiv e periculoasă, superficială, nemeritată.
Brené Brown numește acest mecanism „foreboding joy” și explică: „Ne refuzăm bucuria ca formă de autoprotecție. Ne convingem că, dacă nu ne permitem să fim prea fericiți, nu riscăm nici să fim răniți.”
Cu alte cuvinte, nu doar că amânăm bucuria, dar o facem convinși că ne ajutăm și ne protejăm. Că e mai sigur să nu ne entuziasmăm prea tare, să nu folosim lucrurile bune, să nu ne atașăm prea mult de ce ne face plăcere ca să nu avem mai nimic de pierdut. Doar că, între timp, viața trece.
Există un dram de tristețe tăcută în toate aceste amânări și am fost martorul ei după ce s-a stins prietena bunicii mele, când am intrat în apartamentul ei care urma să fie vândut și trebuia golit. Hainele ponosite de stat, bijuteriile acelea pe care nu le mai dorea nimeni pentru frumusețea lor, doar pentru a fi duse la amanet și transformate în bani.Toate mi-au dat senzația vagă că eram martorul unei vieți care se terminase înainte să fi început.
Deși eram încă doar un copil, am intuit că nu priveam un eșec, ci rezultatul unei prudențe duse în extrem. Și că grija de a nu strica lucrurile ajunge să strice tocmai viața.
Nu e un îndemn la iresponsabilitate și nici o invitație la consum fără discernământ. E mai degrabă despre câteva întrebări importante, la care merită să ne gândim în timp util: ce punem la păstrare pe termen nedefinit? Ce bucurii amânăm în ideea că nu e momentul? Ce parte din viața noastră stă, metaforic, într-un dulap, așteptând promisiunea unui cadru ideal care s-ar putea să nu mai vină așa cum ni l-am tot imaginat? De câte ori trecem pe lângă dragoste doar ca să nu fim răniți? De ce nu ne bucurăm mai mult azi, amintindu-ne tocmai că suntem trecători? Hai să deschidem cadoul (sunt sigură că știi care e cadoul tău mereu amânat) acum, cu încredere că sufletul va ști exact ce să facă cu fericirea!
Foto: Freepik
