Aveam vreo șapte sau opt ani. Eram la ziua de naștere a unei colege. Țin minte și acum masa mare, colorată, cu farfurii, pahare cu socată rece și Brifcor, sărățele de casă și copii care se îmbulzeau. La un moment dat, mama ei a venit cu tortul. Am cântat „La mulți ani”, apoi am așteptat cuminți să taie felii egale și să ne împartă minunăția cu trei feluri de cremă. Ne-a împărțit tuturor câte o felie.
Îmi amintesc foarte clar tragica succesiune a evenimentelor de după.
Am separat cele trei straturi de cremă cu grijă, le-am dat într-o parte și am mâncat blatul. Ca să rămână ce e bun, bun la final. Crema era preferata mea, mereu fusese și abia așteptam să-mi paseze bunică-mea vasul cu resturi de cremă să-l curăț până ajungea curat lună.
Ei, acum aveam trei creme diferite: 3!
În haosul din jurul mesei, mama colegei mele încerca să țină lucrurile sub control și să debaraseze ce nu mai era de folos. S-a apropiat din spate, a întins mâna spre farfuria mea cu cremă și a spus, cu un zâmbet grăbit:
- Nu-ți place crema, Ruxi?
Eu timidă, ea grăbită, n-am apucat să mai spun nimic. N-am apucat să explic că tocmai pentru că îmi plăcea atât de mult crema o lăsasem la final. Așa că am rămas fără și nici până-n ziua de azi nu știu ce gust aveau cele trei variante din farfurie.
Mult timp am povestit scena asta ca să-mi distrez prietenii, dar ani mai târziu, mi-am dat seama că am aceeași strategie cu lucrurile care îmi plac.
Ca s-o spun pe șleau, am tendința să mănânc blatul vieții și să păstrez crema „pentru mai târziu”. Un comportament pe care l-am regăsit și în relația cu parfumurile mele, de exemplu.
Pe cele care îmi plac cu adevărat le folosesc rar. Le „menajez” pentru că mi-e milă să le termin, le țin pentru ocazii speciale, pentru zile mai bune, pentru un „mai târziu” mereu amânat.
În schimb, folosesc fără vină ce nu-mi place prea tare: ba parfumuri primite, ba parfumuri luate la impuls, ba parfumuri bunicele. Pe acestea le consum rapid, fără emoție. Ca și cum bucuria trebuie economisită, amânată, drămuită. Ca și cum trebuie să mă mulțumesc cu blatul, ca să nu risc să pierd crema.
Nevoia de control
Frica de a rămâne fără nu e, de fapt, o frică de lipsă. E frica de a nu pierde controlul. Când ne e frică să folosim ce ne place, nu e pentru că suntem superficiali sau atașați de obiecte. E pentru că, undeva în spate, există o teamă mai veche.
Dacă se termină, ce fac?
Dacă dispare, ce rămâne?
Dacă mă bucur acum, de ce o să mă bucur mai târziu?
Doar că bucuria amânată nu dispare. Se transformă în tensiune și frustrare, iar lucrurile care ne plac, dar pe care nu le folosim, nu rămân neutre, ci apasă.
Un parfum iubit, ținut prea mult „pentru ocazii”, nu mai e plăcere. Devine presiune.
Un timp liber amânat la nesfârșit nu mai e odihnă, ci promisiune goală. Pentru că adevărul adevărat este că, așa cum ținem parfumul bun pentru „cândva”, s-ar putea să ținem pentru un „cândva” incert însăși bucuria și plăcerea de a trăi viața din plin acum. Am lucrat mult cu mine însămi pe această temă. Rezultatele au venit și ușor, și greu. Rațional, am înțeles ce făceam (acum miros a parfumul meu bun, de exemplu). Însă, emoțional, știu că sunt încă atașată de ideea că lucrurile bune trebuie să vină cu efort, după așteptare și mă sperie teribil că s-ar putea să mă bucur acum și să nu mai am de ce să mă bucur mai târziu.
Așa că mi-am propus să-mi schimb nu atât convingerea (asta e tare dificil), cât comportamentul (odată ce decizi ceva, acționezi și convingerea se atenuează în timp). Mi-am făcut un set de reguli pornind de la parfumurile mele, care au devenit un fel de simbol pentru atitudinea pe care îmi doresc să o am în general și față de alte lucruri mult mai importante în existența unui om.
1. Ce îmi place, folosesc cu intenție. Savurez momentul, îmi dau voie să merit, să mă simt importantă.
2. Ce nu îmi place, folosesc utilitar. Conferă sens unor clipe mărunte care devin un pic mai speciale.
3. Am grijă să aduc în viața mea doar parfumuri (și aici, desigur, putem înlocui parfumul cu oameni, experiențe) care îmi plac real, îmi dau timp să mă conving că merită și că sunt un plus real.
4. Dau mai încet volumul de la butonul „vină”. Dacă am în colecție și parfumuri luate la impuls sau care îmi plac puțin, nu-i nimic. Am voie să greșesc, mai ales dacă învăț ceva din experiența asta.
5. Ce e „așa și așa” pentru mine, e fabulos pentru altcineva. Sunt parfumuri (așa cum sunt și multe alte lucruri) care se potrivesc mult mai bine altcuiva. Pot înlocui senzația sâcâitoare de vină/frustrare că nu am ales mai bine cu senzația extraordinară pe care o ai când găsești locul unei piese în puzzle. Parfumul acela s-ar putea să fie perfect pe gustul olfactiv al unei prietene și prefer oricând să mă bucur, în loc să mă frustrez.
Parfumul și crema de tort sunt metaforele de care avem nevoie să învățăm că bucuria nu se economisește, nu se amână, ci se ia în brațe și se trăiește de fiecare dată când apare sau când o putem crea noi singuri.
Foto: Freepik
