Transilvania este cunoscută ca fiind ultimul peisaj medieval al Europei, impresionant prin abundența naturală și prin tihna neperturbată de prea multe semne de modernizare. Frumusețea florilor transilvane îmbogățește atât colinele și dumbrăvile, cât și datinile și obiceiurile care încă se păstrează în Transilvania. De la flori sălbatice la flori brodate, și de la plante de leac la modele ornamentale, Transilvania ne încântă cu un adevărat ierbar de specii istorice.
Pentru a înțelege florile care au decorat veșmintele sau mobilierul săsesc, nu ajunge însă să privim în natură. Ar fi util, mai degrabă, să înțelegem cum arătau florile de astăzi în urmă cu trei secole, spre exemplu, sau cum era “la modă“ ca aceste flori să fie reprezentate. De asemenea, pentru a ne putea închipui ce modele florale ar fi avut în jurul lor femeile care brodau astfel de modele, ar trebui să știm cum arăta peisajul transilvan cândva, înainte ca agricultura să se dezvolte, și înainte ca pădurile să fie defrișate și apoi replantate și îmbogățite cu specii noi.
Astfel, ne putem imagina un peisaj medieval în care pădurile erau abundente și dominate de stejarii pe care astăzi îi vedem doar răzleț, în dumbrăvi, oferind umbră păstorilor. Mai târziu, însă, secolul al 19-lea găsește acest peisaj marcat de defrișări, ca dealtfel în întreaga Europa, și primește plantările masive de pini, pe care astăzi îi asociem în mod natural Transilvaniei. Înainte de industrializare și de dezvoltarea orașelor, terenurile agricole nu erau așa extinse și nici nu se cultivau toate plantele pe care le vedem astăzi. Casele erau înconjurate de aromele plantelor medicinale, iar grădinile de legume și livezile erau abundente, precum și repertoriul vegetal în gastronomia locală. Și totuși, cum au ajuns specii rare de fructe sau flori precum laleaua, trandafirul, garoafa sau rodia să fie brodate și pictate, și nu, spre exemplu, rozmarinul, grâul sau hameiul?
Conservarea zonei de sud a Transilvaniei, cunoscută sub numele Siebenburgen, are mult de-a face cu istoricul cultural săsesc, în cursul căruia, poate tocmai izolarea față de dezvoltările petrecute în Europa Centrală și de Vest, a dus la o lungă și constantă perpetuare a practicilor tradiționale. Astfel, atașamentul față de plante, cunoașterea remediilor naturale și păstrarea sărbătorilor și datinilor care includ flori și arbori, reprezintă caracteristici valoroase ale acestei zone.
Cultura săsească s-a dezvoltat în strânsă legătură cu educația și, multe din aceste datini, practici și simboluri au fost notate și păstrate în arhivele comunităților. În a doua jumătate a secolului al 19-lea și în prima jumătate a secolului al 20-lea, etnografi precum Emil Sigerus sau Pauline Schullerus au documentat peisajul cultural săsesc, la fel cum artiști documentariști, precum Franz Neuhauser sau Wilhelm Kamner, au înregistrat particularitățile acestor locuri. Mult despre lumea magică a florilor din Transilvania s-a transmis prin arta decorativă. Așa-numitul baroc țărănesc transilvan—dezvoltat ca o renaștere târzie ce a tranzitat organic spre Biedermeier-ul secolului 19—perioada secolelor 17-18 a fost abundentă în flori pictate, cusute și modelate, ca motive decorative pentru ceramică, lemn, textile și zidărie. Urmând firul acestor decorațiuni, este uneori dificil de speculat originea modelelor folosite, și de identificat speciile reprezentate.
Arta țărănească este o formă de abstractizare care se poate îndepărta de natură în mod treptat, aceste modele fiind transmise din om în om în cadrul comunităților, cu decalaje și diferențe specifice de la un sat la altul. Transilvania săsească a preluat modele care au circulat în lumea germanică, pe filieră italiană, dinspre Imperiul Otoman și Asia Mijlocie, în ceea ce privește arta țesăturilor, a modelelor decorative, cromaticii și esteticii generale. Cu mai puțină aplecare spre simboluri pre-creștine, ca spre exemplu în tradițiile românești, florile săsești au fost inspirate din vasta cultură Europeană, și adaptate în timp la modele recognoscibile în peisajul imediat. Prin această evoluție, abundența florală în arta Transilvaniei este de excepție. Trifoiul, cânepa și vița de vie care definesc economia peisajului transilvan coexistă cu o aplecare estetică spre lalele devenite clopoței, trandafiri preschimbați în flori de măceș, și garoafe asimilate cicorii. Povestea florilor transilvane are suprapuse perspective multiple, și invită la descoperire, lăsând deschisă posibilitatea interpretărilor, și în același timp, oferind un vast filon floral de cunoaștere a Transilvaniei.
Irina Neacșu, artist botanic şi cercetător în istoria artei, este lector la Fundația Calea Victoriei, alături de care va susține evenimentul Flori din Transilvania – parfumuri, poveşti, legende, pe 11 august, la Galeriile Artmark.
Foto: arhiva personală
